— Nu am voie să divulg această informație, îmi răspunde.

Partenerul meu preia ștafeta.

— Nu ți se întâmplă cumva să cunoști data la care a…

VP - 189

Degetul se ridică din nou.

— Resurse Umane.

O spune ca și cum ar vorbi cu niște copilași.

— Ei, zic, ne-ai fost de un imens ajutor. Să ai o zi minunată.

Își ia la revedere cu o fluturare mută din mână, în timp ce răspunde la telefon.

* * *

— Scumpicilor, cu ce pot să vă ajut?

Wolcott și cu mine stăm față în față cu Cecilia, la biroul ei de la Resurse Umane. Femeia pare să fie mai „populară” decât colega ei de jos.

Partenerul meu își ține mâinile în poală și îi trimite un surâs lejer.

— Cecilia, avem nevoie doar de o mică informație despre o fostă angajată

a voastră, Rebecca Campbell.

Tipa boldește ochii și strânge din buze, ca să nu-și dea drumul la gură. Se uită către ușă, apoi iar la noi.

— Ce vreți să știți?

— Am înțeles că doamna Campbell a plecat de curând din poziția pe care o avea aici, după ce a ocupat-o un timp îndelungat. Așa e?

— Da, e corect, răspunde Cecilia, aplecându-se apoi spre noi. A fost un șoc, asta e sigur. Nu vreau să-l numesc scandal, dar…

Se pare că e genul care vorbește ca o mașinărie stricată, așa că e momentul să apăs pe buton.

— Ce interesant, Cecilia, zic și îmi reazem cotul pe birou, cu bărbia în palmă. Ia să auzim!

— Păi, începe ea, Rebecca a fost concediată de curând din cauza felului discutabil în care s-a folosit de mostrele de medicamente cu rețetă, din depozitul nostru.

Lasă vocea cu un decibel mai jos și continuă, ridicând din sprâncene, ca să

transmită cum trebuie această ultimă parte a mesajului:

— În plus, am primit o informație anonimă cum că ar fi existat ceva manifestări necuviincioase între ea și domnul Anders.

— E ditamai telenovela pe-aici, zice Wolcott, înclinând conspirativ din cap.

— Îți vine să crezi?! exclamă Cecilia.

Își dă seama apoi și, dregându-și vocea, trage în sus marginea decoltată a bluzei sale.

— Dar n-ați auzit de la mine, încheie ea.

* * *

Ne întoarcem la mașină și partenerul meu e cu telefonul la ureche. Îmi șoptește „căsuța vocală” și apoi spune cu tonul obișnuit: „Doamnă Campbell, VP - 190

sunt detectiv Wolcott. Sunt sigur că sunteți la curent cu tragicele evenimente ce au avut loc. Acum interogăm mai multe persoane de la sala de antrenamente pe care o frecventați, pentru a încerca să aflăm alte date. Și am vrea să treceți și dumneavoastră pe la secție, când aveți timp. Dacă ați putea să mă sunați, v-aș fi recunoscător. Vă mulțumesc”. Închide telefonul și se întoarce spre mine:

— Spre complexul McMansion?

Aprob din cap și pornesc motorul.

* * *

Complexul de locuințe cu acces securizat prin care conducem acum mașina mi se pare a fi o comunitate surprinzător de paradoxală. Deși fiecare casă e diferită, au toate aceeași lipsă de originalitate similară unor fursecuri decupate cu o aceeași formă. Și, chiar dacă fiecare locuitor încearcă în mod evident să-și surclaseze vecinii, toate casele reușesc să dezamăgească, fiecare în felul ei unic și vulgar. Vai, absurditățile bogăției…

Ne îndreptăm spre domeniul Anders, să ne întreținem cu delincventul nostru preferat, șeful de la Pharma. Wolcott bate darabana pe genunchi și se uită pe geam.

— Ei, asta e o evoluție interesantă, zice, întorcându-se spre mine.

— Cu siguranță, așa e, spun și eu.

Dăm colțul pe strada familiei Anders și parcăm lângă trotuar, la suficientă

distanță de casă, dar cu vedere clară asupra ușii principale. Sunt ușurat să

observ imediat că dubele posturilor de știri nu sunt înșirate pe stradă.

Reporterii nu s-au năpustit asupra casei, ceea ce e un lucru promițător. E

mai bine să-i prinzi pe toți, înainte să ridice garda prea sus.

Wolcott își verifică telefonul, apoi dă din cap, afirmativ, spre mine. Dăm amândoi să deschidem portierele, când partenerul meu încremenește deodată, cu ochii lipiți de casa lui Mark Anders.

— Măi, măi. Ce-avem noi aicea?

Mă întorc și o văd pe Rebecca Campbell ieșind pe treptele de la intrare.

Pare răvășită și nu e în apele ei. E palidă și trasă la față, umerii îi sunt aduși în față. Anders stă în prag, poartă un halat răpciugos și arată la fel de ruinat ca amica lui. Când Rebecca se întoarce spre el, Mark se apleacă în afara cadrului ușii și o sărută în grabă. Ea evită parțial sărutul, se întoarce și o ia către stradă. Mark o strigă, dar ea flutură doar din mână și continuă să se apropie de SUV-ul ei. E un fel de disperare în felul precipitat în care se îndepărtează de casă, cu fiecare pas.

— S-ar putea să fi urmărit turturelele greșite în tot acest timp. Sunt sincer surprins de noua întorsătură. Pe de altă parte, cazul ăsta a devenit de-a dreptul surprinzător în ultimul timp.

VP - 191