Pe tine ce te roade grija, muchacho?

Răspunsul lui Wes clipește pe ecran aproape instantaneu.

Am o cerere de ultim moment pentru o vizionare. Am nevoie de tine într-o oră și jumătate. Te bagi, jegule?

VP - 127

Nu e tocmai ideal. Hmmm.

Unde e?

Îmi răspunde într-o secundă.

Harbor Beach Road, în Miller Place. E foarte aproape de tine.

Doar că eu nu sunt acasă. Aș putea să reușesc, la limită. La limită.

Trimite-mi coordonatele străzii. O să fiu acolo.

Va fi nevoie să fac oarece manevre. Acum, însă, trebuie să mă arunc pe orice proprietate reușesc să prind. Odată ce echipa lui Javier o să ridice scheletul casei, voi avea nevoie să fiu mult mai prezent pe șantier și să

coordonez totul, așa că s-ar putea să ratez vreo câteva vânzări. Trebuie să

profit cât se poate. Plus că o proprietate pe malul apei, în Miller Place, ar însemna un comision gras. O trambulină frumușică, să te ajute să o iei de la capăt. Și, după toate câte s-au întâmplat, am nevoie disperată de un nou început. Fără el, mi-e teamă să nu-mi pierd cu totul busola.

Mă îndrept spre Cold Spring Harbor. Pot să le las băieților prânzul repede, apoi să dau fuga acasă, să-mi scot un costum nou din… rahat! Îmi găsesc telefonul pe consola din mijloc a mașinii și reușesc să scriu un mesaj, cu un ochi la drum și altul la telefon.

Matu. Voiam să văd dacă ai reușit să te duci azi la serviciu. Sper că ți-e mai bine. Te iubesc.

Telefonul mi-a bâzâit de două ori înainte să intru pe alee. Îmi verific mesajele în zgomotul țăcănitului pistoalelor pneumatice. Primul mesaj e de la Wes, cu adresa străzii unde e casa. Al doilea, de la soția mea.

Dragule, încă mă simt nasol. Am telefonat să le spun că sunt bolnavă, stau în pat cu Duff. Mulțumesc de întrebare. Și eu te iubesc mult.

Rahat. Ok, ok.

Îmi pare rău că nu ți-e bine. O să dau o fugă, cam într-o oră, să văd ce mai faci.

Îmi bag telefonul în buzunar. Scot dintr-o pungă o cană de supă și o pun în suportul pentru pahar din consolă. Înșfac pungile de la băcănie și o iau spre șantier. Băieții sunt în avans față de planificare. Frate, ce păcat că nu am avut parte de muncitori de calibrul lor, pe când mă mai ocupam încă full-time de construcții.

— Șefu’, au venit bârnele. Mâine ar trebui să avem totul gata ca să le punem, ok?

— E minunat, Javier, zic și mă dau mai aproape. Apropo, ai zis că poți să

vorbești cu omul tău despre țevăria de cupru?

— Nicio problemă, șefu’.

— Super. Spune-i că pot să plătesc cash, dacă poate să-mi ofere prețul ăla pe care l-a spus.

VP - 128

— Ok, răspunde Javier. O să scoți o grămadă de bani când vinzi casa asta.

— Îți dai seama, zic, făcându-i cu ochiul lui Javier. Trebuie să fug la o prezentare. Băieți, vă descurcați dacă vă las singuri restul zilei?

— E în ordine.

— Super. O să vin înapoi mâine, la prima oră, să vă ajut la poziționarea bârnelor.

— Ok, șefu’. Nu-i problemă.

Mă întorc la jeep și mă urc. Pornesc motorul și îndată începe telefonul să

vibreze.

Paul, nu te obosi să vii să mă vezi. Sunt bine. Doar că am nevoie de somn, cred. Îți mulțumesc, totuși.

Asta nu mă ajută.

Trebuie să trec oricum pe acasă. O să-ți aduc ceva pentru prânz.

Trebuie să mă grăbesc. Revin pe șosea și o iau spre casă.

* * *

Când intru în casă, reușesc repede să-l potolesc pe Duff, să nu mai latre.

Mă aștept să o aud pe Rebecca strigându-mă, dar vocea nu vine. Mă duc în bucătărie, unde pun recipientul cu supă la microunde, să-l reîncălzesc. A trecut o oră de când l-am cumpărat de la băcănie. Scot din dulap un bol pentru supă și îl așez pe o tavă de lemn. Am grijă să opresc cuptorul cu microunde înainte de bip și las supa înăuntru, să o țin caldă. Dacă reușesc să

mă furișez, să mă spăl rapid în dușul de jos și să-mi pun costumul de rezervă, pe urmă pot să urc la Rebecca și să-i dau de mâncare, înainte ca ea să-și…

— Bună, dragule.

Mă întorc, prea repede, și o zăresc pe soția mea privindu-mă fix.

— M-ai speriat.

— Scuze, n-am vrut.

Poartă un halat șleampăt și are fața crispată.

— Nu-i nimic. Încercam să nu fac zgomot, în caz că dormeai. Aveam de gând să-ți las niște supă pentru când te trezeai și ți-ar fi fost foame.

Îmi rotesc teatral brațul și arăt spre microunde, de parcă aș fi afurisitul de Bob Barker16 prezentând o adevărată avere în premii fabuloase, care ar putea fi ale ei.

— Mulțam, dragule. Sunt convinsă că nu trebuia să o încălzești.

— Tipii de la magazin nu au încălzit-o atât cât trebuie. Și nu știam cât o să