Mi s-a tăiat respirația, vorbele lui erau ca un al doilea atac. Așa, deci. Deși el a fost cel care o adusese pe femeia aceea psihotică la noi în dormitor, eu eram de vină. Am simțit cum mă închid în mine. Rămăsesem fără cuvinte.
Paul a luat tăcerea mea drept semnalul că trebuie să preia controlul.
— Trebuie să o mutăm de aici.
Sheila stătea întinsă între noi, cu fața în sus, ochii închiși și gura căscată.
Vedeam acum că frumusețea ei avea mai puțin legătură cu trăsăturile ei naturale, cât mai ales cu o coafură și cu un machiaj atent gândite. Dar, chiar și cu camuflajul ei de război bine potrivit, transpărea adevărata paloare a pielii, iar vinețeala buzelor ei înlocuia nuanța roșie a rujului. Faptul că
frumusețea ei dispărea rapid nu reușea să mă facă să mă simt mai bine.
VP - 87
Pe genunchi, m-am dus în colțul cel mai apropiat de prelată și de picioarele ei. Mi-am ținut respirația, i-am îndreptat genunchii și i-am întins picioarele unul lângă altul și, cu mâna vârâtă pe sub marginea foii groase de plastic, am rostogolit-o amândoi, în tandem, la comanda lui Paul. Trupul înțepenit era îngrozitor de incomod.
Era o veșnicie de când o tot rostogoleam. Cu fiecare rotire a corpului peste încă un strat de prelată trebuia să o tragem spre noi, ca să facem loc și să întindem restul plasticului, apoi repetam mișcările. Într-un efort comun, înfășuram amanta, îndepărtând-o de noi, pe urmă iar o trăgeam aproape, împingeam, trăgeam. Icneam la fiecare mișcare, o durere înnebunitoare îmi străpungea tot trupul, plecând din umăr. Când corpul i-a fost complet învelit în prelata groasă, Paul mi-a făcut semn să ridicăm, amândoi odată, sulul rigid. Simțeam că atârnă mai mult decât ar fi sugerat cele cincizeci și șapte de kilograme de piele și oase ale ei. Când am mutat-o din dormitor pe hol, partea de mijloc a vălătucului de plastic a început să se lase, așa că Paul și cu mine am apucat-o mai din mijloc. Duff ne-a urmat și el, gâfâind vesel la ideea că va ieși afară. Era primul lucru pe care îl făceam împreună, ca o familie, după nici nu mai știu câtă vreme.
Simțeam tăcerea lui Paul, apăsătoare, în timp ce ieșeam din camera noastră și traversam toată casa. Era mai grea decât trupul amantei lui moarte, între noi. M-a lăsat la intrare cu ea, în timp ce el a verificat afară să
nu fie cineva prin preajmă, adolescenți care umblă haimanale ori oameni care își plimbă câinele în mijlocul nopții. M-am uitat la el pe fereastră, cum deschide portiera din spate a jeepului Cherokee.
Stăteam în hol, pe întuneric, și trupul Sheilei abia dacă se zărea prin sulul gros de plastic și mi s-a părut că respiră, încet, înăuntrul sulului, nu pe de-a-ntregul moartă. Aproape că o auzeam. Când Paul a revenit în casă eram pe jumătate șocată și mă sprijineam de Duff cu o mână. Lacrimi grele, tăcute, îmi lunecau pe obraz și îmi cădeau pe piept. Paul s-a apropiat de mine, și-a încolăcit brațele în jurul meu cu grijă, să nu apese pe rană, și m-a strâns cu putere.
— Putem s-o facem. Putem să trecem peste asta. Trebuie doar să nu ne pierdem cu firea.
Știam că nu ar fi îngăduit niciodată ca lacrimile care i se adunau la coada ochiului să îi curgă de față cu mine.
— Paul, nu am avut ce face, i-am zis, plângând.
Eram încă furioasă, dar atât de epuizată, că aveam nevoie să fiu alinată.
— Știu. Știu. Ai făcut ceea ce trebuia să faci.
Îi simțeam respirația caldă în părul meu. În ureche, vocea blândă și liniștitoare. Umărul îmi zvâcnea. Ceasul de pe hol ne-a prevenit că timpul nu VP - 88
așteaptă.
— Trebuie să o scot de aici. Am nevoie să nu te pierzi cu firea și să cureți cât poți de bine. Hainele pline de sânge o să le ardem. Nu te chinui cu mocheta, o s-o dezlipesc atunci când mă întorc. Și nu mai lua pastile. Am nevoie să fii lucidă.
Comentariul lui mi-a reaprins un val nou de furie, dar m-am controlat.
Eram mai preocupată să iau un analgezic decât să mă cert cu el.
A proptit ușa deschisă și eu l-am împins pe Duff în dormitor și l-am închis acolo. Paul mi-a făcut semn să o apuc pe Sheila de partea opusă. Ne-am îndreptat spre jeep, în aerul rece și proaspăt al nopții care se stingea încet.
Cu capul înainte, a alunecat ușor înăuntru.
— Unde ai de gând să o duci?
Starea de șoc dispărea ușor, ușor, odată cu ultima doză de opioide.
Așteptam cu disperare să-l văd pe Paul plecat, mai ales ca să pot lua încă o pastilă de Oxy. Ce repede reveneam la vechile mele obiceiuri. Expresia lui Paul devenise serioasă.
— Cu cât știi mai puține, cu atât mai bine.
* * *
M-am întors în dormitor, m-am așezat și am rămas multă vreme nemișcată, în tăcere. Abia târziu am văzut gaura de glonț din mulura peretelui de lângă patul nostru. Lângă ea, pe jos, era telefonul lui. Probabil îi căzuse din buzunar când o mutasem pe Sheila.
Fără să ezit, i-am tastat parola – data aniversării noastre, 0919 – și i-am deschis imediat mesajele. Cu toate câte se întâmplaseră, mi se părea caraghios să mai caut ceva, când totul se terminase într-un mod atât de incredibil. Dar nu m-am putut abține să nu mă uit. Nu puteam întoarce capul. Voiam să înțeleg. Tânjeam să aflu începutul istoriei.
Mi-a luat ceva până să dau de schimbul lor de mesaje. Paul le păstrase pe toate, prostește, în loc să le șteargă. O trecuse drept „plimbare cu câinele”, în locul numelui ei. Nu era greu de ghicit că era vorba de Sheila, mai ales după
selfiurile cu ea goală. Trupul meu întreg înțepenise, în timp ce treceam prin textele de la începutul flirtului lor și până în urmă cu doar câteva zile. Ciclul complet, de la seducție, la sex și finalul.
Ea refuzase, pur și simplu, să renunțe.
Șaisprezece
PAUL
VP - 89
DUPĂ
Nu mă grăbeam deloc. Mă trezeam în fiecare zi, după un somn agitat, în patul gol. Rebecca se scula devreme și pleca de acasă, la ședințele de ciclism de dinainte de slujbă, și absența ei la prima oră a dimineții îmi dădea un oarecare sentiment de ușurare. Nu voiam să o implic mai mult decât era necesar și îmi era teamă să nu-mi simtă neliniștea planând deasupra capetelor noastre, pentru că nu isprăvisem ce trebuia.
Mă dădeam jos din pat și mă uitam să văd cum e vremea. Pământul înghețat continua să-și râdă de mine. Îmi făceam cafeaua și mă plimbam prin casă. În fiecare zi prognoza era frustrant de constantă. Nicio perspectivă de încălzire a vremii. Și iarna nu este tocmai anotimpul cel mai potrivit ca să
