Stau pe banca din fața secției noastre și trag în piept aerul rece.

Primăvara începe să-și ițească fruntea. Anotimpul meu preferat din an și perioada mea preferată într-o anchetă. Privesc mașinile trecând pe șosea și ascult ciripitul cardinalilor. În mintea mea piesele puzzle-ului încep să se îmbine.

Este clar că nu-mi aduce nicio bucurie faptul că au dispărut două femei, dar mă simt în largul meu când încerc să dau de capătul acestui mister și mă

face să mă simt cel mai util. Îmi dă un scop. Și iarna asta a fost destul de lipsită de evenimente. În ultima vreme am avut o grămadă de timp să

meditez la cum ar fi fost dacă aș fi putut să fac lucrurile la o scară mai mare.

Dacă asta ar fi fost munca mea de fiecare zi. Viața, însă, își are cursul ei.

Ca întotdeauna, mâncărimea începe să capete formă. De data asta nu a venit complet conturată, dar senzația este acolo și îi oferă minții mele șansa să se scuture de praf și să capete o perspectivă mai limpede asupra imaginii de ansamblu. Încă nu mi-e clar cum voi ajunge la ea, însă instinctul meu înclină puternic spre un suspect anume: Paul Campbell.

* * *

Mă întorc la birou, cu o cafea și un ceai în mâini și pun ceaiul pe suportul de pahar de lângă monitorul lui Silvestri. Acesta privește intens la ecran și nu mă observă, decât atunci când îmi retrag mâna.

— Wolcott, iată-te în sfârșit.

— Ți-a fost dor de mine?

— Ești nostim, zice. Mă pregăteam să te sun pe mobil.

— Care-i treaba?

— Tocmai ce au sosit înregistrările apelurilor de pe telefonul Sheilei Maxwell.

— Zău?

— Zău, repetă Silvestri, cu o sclipire în ochi. Sigur o să vrei să le vezi.

VP - 104

Douăzeci

REBECCA

E duminică, spre seară. Paul se află la Miami de treizeci și șase de ore.

Mi-a trimis câteva mesaje în care îmi confirma că el și Wes au aterizat și că s-au cazat la hotel, conform programului. Când îl sun, telefonul intră

direct pe căsuța vocală. Cum nu știu ce să-i spun, îi trimit și eu un mesaj și îl întreb cum e vremea. Niciun răspuns.

Îl scot pe Duff afară, în curtea din spate, ținut în lesă pentru mai multă

siguranță. Chiar și cu poarta închisă și încuiată cu cheia, am senzația că ar putea să dispară, dacă îl las liber. Câinele se uită la mine cum îl țin de lesă și apoi privește, zăpăcit, prin curte. Într-un final, ridică un picior și se ușurează, iar eu îl duc înapoi în casă, închid toate ușile, inclusiv pe cele glisante, și ne încui pe amândoi înăuntru.

Pe termen scurt, sunt asigurată din punctul de vedere al medicamentelor.

Am depozitat la Lotus Pedal atât de multe pastile furate, cât să mă facă să

trec plutind peste o grămadă din zilele care vor urma (dacă o să fiu în stare să dau dovadă de puțină cumpătare la capitolul raționalizare). Dau drumul la muzică și încep să curăț bucătăria deja imaculată. Vreau să-mi limpezesc mintea, păstrându-mi corpul în mișcare, însă pereții care mă înconjoară se mișcă la fel de fluid ca mine. Opresc muzica, rămân cât pot de nemișcată, în liniște, și încerc să mă concentrez asupra unui singur gând. Destul cât m-am lăsat distrasă. Însemnările lui din jurnal mi se învârt în cap ca într-un vârtej.

Mă duc la dulap cu gândul să-mi fac o cafetieră plină și să mă umplu de cofeină pentru următoarele zece ore sau până când o să-mi dau seama ce a făcut cu banii. Cafeaua boabe lipsește de la locul ei obișnuit și îmi aduc aminte de post-it-ul lăsat de Paul, în care mă anunța că am rămas fără, și care era lipit de frigider, lângă cartea de vizită a detectivului. Arunc o înjurătură către post-it și trag din clipsul cu magnet cartonașul alb cu literele mici, negre. Îmi trec degetele peste emblema în relief a poliției și peste literele care formează numele „Wolcott”. Era cel mai înalt din cei doi?

Sau poate că nu. Nu reușesc să-mi aduc aminte. Îi spun numele cu glas tare și pe urmă pun cartea de vizită într-una dintre fantele speciale din portofelul meu, care e și husă de telefon, ca să nu se piardă.

Nu sunt în stare să conduc, așa că nici nu poate să fie vorba să merg după

o cafea. Mintea mi se încețoșează iar și mă așez, să-mi vin în fire. Îmi aduc aminte de pastilele de Adderall ascunse în trolerul meu, luate de la serviciu VP - 105

în caz că am nevoie de ajutor ca să mă concentrez și să mă motivez. În general, am ajuns să mă pricep și știu cât să iau, ca să nu depășesc dozele de Oxy și de Xanax, dar au existat vreo două sau trei dimineți când exagerasem serile de dinainte și am avut nevoie de un stimulent, ca să rezist la muncă.

Duff se ține după mine până în dressingul din dormitorul nostru, de unde scot flaconul cu pastile băgat într-o cutie de machiaj lăsată în buzunarul exterior al valizei. Ascunzătoarea cu numărul 75, unde scumpului meu soț

nici prin minte nu i-ar trece să caute.

Flaconul conține zece capsule de culoare ruginie, opacă. Scutur sticluța să-mi cadă una în palmă. O țin vertical și desfac de la jumătate capsula, grijulie să nu pierd niciuna dintre micile granule albe dinăuntru. Îmi torn, cu atenție, sub limbă o parte din ele. Îmbin capsula la loc și păstrez restul pentru mai târziu.

Când mă așez pe pat, privirea mi se oprește automat asupra petei de lângă colțul de jos al ramei, unde Paul chituise, vopsise și apoi zgâriase cu ghetele de șantier câteva mici urme, ca să camufleze zona strălucitor de curată. Mocheta înlocuită este identică aceleia de dinainte. În timp ce chimicalele încep să-și facă efectul, încerc să dau la o parte uraganul de gânduri despre ce au făcut împreună în patul nostru. Ce altceva mai făcuse Paul în casa noastră și cu cine altcineva? I-am controlat buzunarele și geanta când venea de la serviciu și intra la duș, încercând să găsesc indicii despre orice altceva mi-ar fi fost de ajutor.

De când sunt acasă, în fiecare zi mai descopăr câte ceva despre soțul meu.

Îi scotocesc prin sertare, îi pipăi buzunarele sacoului și îi citesc documente vechi, dar toate acestea nu-mi oferă niciun fel de revelații zguduitoare. În căutările mele după eventuale pastile sau rămășițe din cealaltă viață a lui Paul, am dat peste câteva chestii interesante. De exemplu, ce găsesc atunci când, după ce am revenit de la antrenamentul la Lotus Pedal, mă decid să îi umblu în sertarul cu șosete și chiloți! Bag de seamă că nu este complet închis și nici nu se poate închide când îl împingi, așa cum ar trebui și așa cum se întâmplă cu restul sertarelor de la scrin.

Scot sertarul de tot și îl pun pe pat. Văd ceva care îi blochează șina. Trag obiectul din șanțul scrinului și când îl întind pe pat, își recapătă forma normală. E un sutien La Perla, măsura 32B, cupele sunt din dantelă albastru cu verde și au un model cu fir metalic, sub forma unor pene de păun. Este un articol extrem de scump și de impresionant și nu este al meu. Seamănă

perfect cu unul pe care l-am văzut purtat de Sasha, la vestiare. Când fac legătura, sunt pur și simplu gata să arunc sertarul drept în măsuța de toaletă, dar furia mi-e abătută de soneria telefonului fix, care izbucnește într-un vacarm de sunete ascuțite. Telefonul portabil, demodat, pus în VP - 106

suportul lui, seamănă cu o tristă recuzită cinematografică din plastic, pe care nu o mai folosește nimeni decât la filmările de telemarketing. Numărul de la care se sună, apărut pe vechiul afișaj de identificare a apelantului, este ascuns. Apuc stângace aparatul înainte să mai sune și a treia oară, ca să-mi protejez nervii, și apăs din greșeală butonul de răspuns. Se aude o voce de femeie, care îmi vorbește, înainte ca eu să apuc să închid.

— Domnul Paul Campbell sau doamna Rebecca Campbell?

Îmi dreg vocea. Nu cred că sunt în stare să interacționez cu lumea exterioară. Dar străina care rostește numele noastre pe un ton oficial și, desigur, efectele medicamentelor mă fac, brusc, să mă concentrez.

— Sunt Rebecca Campbell. Cu cine vorbesc?

Nu mă obosesc să-mi ascund disprețul din voce.

— Numele meu este Melanie Wilkies și vă sun din partea Departamentului Fraude al American Express, ca să vă confirm că plățile recente făcute de pe cardul dumneavoastră sunt legale.

Îmi ia un minut ca să înțeleg despre ce cârd vorbește. Trag sertarul unde stă de obicei cardul Amex. Lipsește, la fel ca multe alte lucruri de pe aici.

Probabil că Paul l-a luat cu el și plățile făcute în afara statului au ridicat un semnal de alarmă. Nu ești prea isteț, Paul, nu-i așa?

Ei bine, asta chiar ar putea să devină interesant. Puțină lumină asupra a ceea ce a făcut el în Florida s-ar putea să fie exact ce-mi trebuie, ca să încep să leg lucrurile între ele.

Mă surprinde că Paul folosește cardul acesta de credit. Aș zice că plătește cu el lucruri despre care nu vrea să știu. A presupus, probabil, că eu am uitat complet de cardul acesta și chiar avea dreptate. E clar, totuși, că nu miza pe o intervenție birocratică.