— Domnule Campbell. Sus și la treabă devreme azi. Nu cumva ați strecurat ceva în plus în cafeaua de dimineață?
— Nu, domnule. Îmi cer scuze că am condus cam aiurea.
— Vă simțiți bine, domnule Campbell? a întrebat, verificând încă o dată, din ochi, spatele jeepului meu Cherokee.
— Păi, nevasta e acasă și nu se simte prea în formă. Eu sunt antreprenor și încerc să duc sculele astea pe șantier și să mă întorc la cucoana mea, i-am zis, făcând semn din cap în direcția banchetei din spate.
— Nevasta e întoarsă pe dos, nu?
— Mda, cam așa ceva. A stat toată noaptea trează, s-a sucit și s-a răsucit.
— E criminală, nu altceva, a mai spus, dând compătimitor din cap.
M-a luat tusea.
— Ce ați spus?
— Gripa asta. A dat iama și la mine pe acasă.
Mi-a întins permisul și talonul și m-a bătut pe spate.
— Baftă, amice. Și, te rog, las-o mai încet.
* * *
Prima dată am ochit terenul acesta de lângă golful Smithtown acum câțiva ani, când studiam posibilitatea de a-l parcela în loturi mai mici, pe care să
construim clădiri de apartamente. Am făcut o echipă care să vină și să
testeze solul și am aflat că terenul era puțin cam prea aproape de pânza freatică pentru a putea obține aprobarea de parcelare. Banii extra care mă
ardeau în buzunar nu au fost suficienți ca să-l convingă pe topometrist să
falsifice vreo câteva măsurători și terenul a rămas așa, neexploatat. În VP - 83
zăpăceala de azi dimineață, a fost primul lucru clar care mi-a venit în minte.
Am tras jeepul, l-am parcat și am coborât pe un sol ce părea ceva mai solid. Rahat. Am deschis portiera din spate, am tras o lopată și am lovit cu ea în sol. Nu a cedat. A doua oară am ridicat-o puțin și când am lăsat lama lopeții să cadă cu mai multă putere, a ricoșat din pământul înghețat și mânerul m-a lovit dureros peste mâna amorțită. Rahat.
M-am urcat înapoi în jeep, mi-am frecat mâinile și am suflat peste ele. Am privit afișajul ceasului digital de pe bordul mașinii. Soarele începea să
arunce raze lungi de lumină pe pământul înghețat și cristalele minuscule de gheață sclipeau precum nestematele. Trebuie să meargă. O să meargă. Aici e practic o mlaștină. Durează câteva minute. Așteaptă doar câteva minute, o să
cedeze. M-am uitat iar la ceasul de pe bord, apoi am băgat în marșarier și am dat înapoi cu o lungime de mașină.
Am luat lopata de pe jos, m-am dus în fața jeepului, am fixat lama în pământ și am apăsat-o cu gheata. Impactul mi-a trimis un șoc de-a lungul fluierului piciorului. Nu. Te rog, nu, nu, nu. Am auzit un câine lătrând în depărtare și am lăsat lopata jos. Îmi simțeam mâinile de parcă erau rupte de corp, iar stomacul mi se urcase până în gât și mă sufoca. M-am sprijinit de laterala mașinii și m-am lăsat jos, pe pământul tare. S-a terminat. Totul s-a dus dracului. Nu pot să sap… Stai așa.
Am apucat de mânerul portierei din spate și m-am săltat în picioare. A trebuit să mă sprijin de ușă, ca să gândesc limpede. Trebuie să mai existe o cale. Am trecut iar în revistă ce opțiuni aveam, atât cât am reușit să le întrevăd. Nu aveam nicio altă variantă. Soarele nu ținea cu mine. Nimic nu ținea cu mine. Asta era cartea mea. Singura carte pe care o puteam juca.
Am azvârlit lopata pe bancheta din spate, am sărit în scaun și am pornit.
Am refăcut în sens invers calea pe drumul de pământ și am ieșit la o rețea de șosele secundare. M-am folosit de copacii pe lângă care trecusem la sosire, ca să găsesc șoseaua principală. În lumina unei verande stăteau niște câini, care au lătrat la mine când am trecut. Am ajuns la convingerea că mă învârt în cerc. Într-un târziu, am văzut că șirul de copaci se rărește. Mă apropiam de autostradă.
Era ultimul loc unde aș fi vrut să mă duc, dar a fost singurul la care m-am putut gândi. Am ieșit iar pe autostrada 25, am accelerat și m-am îndreptat spre Cold Spring Harbor. Nu era locul ideal, dar deocamdată mergea, până
când aș fi reușit să rezolv definitiv situația.
VP - 84
Cincisprezece
REBECCA
DUPĂ
Mirosul persistent de acid formic din dormitorul nostru era așa de evocator, încât m-a dus cu gândul la mine, cea de la unsprezece ani, stând în picioare între cele două cadavre ale părinților mei, cu obiectul cel mai de preț al tatei, un pistol Smith & Wesson calibrul 44, așezat lângă el, cu sângele băltind pe covorul bej sub umerii lui și în jurul capului, ca o aură stacojie.
Sângele prelins din capul mamei se scurgea ca niște râulețe pe lângă
picioarelor mele și se aduna pe carpeta dintre ei. Pistolul era în familia noastră încă de pe vremea bandiților și cowboy-lor, când strămoșii mei fuseseră obligați să lupte pentru supraviețuire în vestul sălbatic; cel puțin așa îmi povestise tata de nenumărate ori, în timp ce mama își rostogolea ochii peste cap.
Tata mă lăsase odată să țin pistolul, până când mama mi-a smuls din mâini obiectul surprinzător de greu și l-a ocărit. Eu mă ascunsesem în siguranță, în debara, și citisem la lumina lanternei, până s-a oprit scandalul.
Mai aveau să fie atât de multe certuri între ei, înaintea celei din urmă.
După ce mi-am dat seama că tata încă mai respira, și-a deschis ochii și m-a văzut, după ce m-am apropiat și el m-a prins de braț și m-a tras cu putere, după ce el a încetat să mai respire, în final, și eu m-am îndepărtat de trupul lui fără viață, am privit la pistolul de pe podea ca și când ar fi fost un șarpe gata să atace. M-am întins pe perna pe care o ținusem strâns lângă mine toată seara, de când mă furișasem jos din pat și mă ascunsesem, și am așteptat. Nu mă puteam uita la trupurile lor. Abia respirând, am continuat să
mă uit la pistolul acela. Știind ce îmi luase.
