— Ești bine?

— Ce rahat a fost asta? izbucnesc eu.

Expresia i se schimonosește.

— A trebuit, Paul.

— A, da? Te-ai distrat, nu?

Rebecca se uită la mine ca și cum tocmai am pocnit-o.

— Investighează dispariția ei. Mai devreme sau mai târziu o să găsească

mesajele.

E rândul meu să mă simt ca și cum m-a lăsat cineva fără aer. Vocea îmi sună mult mai calm.

— Știi despre mesaje?

— Doamne, Paul. Nu sunt proastă. Da, știu despre mesaje.

Lasă ochii în pământ și apoi mă privește iar, drept în față. Privirea ei are un înțeles.

— Dar acum totul s-a terminat, nu?

— Ce vrei să spui? Sheila e…

Își pune un deget pe buzele mele.

— Nu ea. Nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre tine, dragostea mea.

Partea aceea din tine s-a încheiat, nu? Gata. Nu mai este.

Tandrețea din tonul vocii ei îmi domolește furia și ochii mi se umplu de lacrimi. Mă simt așa de aproape de ea cum n-am fost niciodată. Mă uit în ochii ei și nu mă mai simt ca și cum am vedea unul prin altul, ca până acum.

Oftez adânc.

— Da, Matu. S-a terminat. Îți jur.

Cred în vorbele pe care le rostesc.

— Bine, zice, dând din cap, și mă trage lângă ea. Rămânem așa un lung moment, amândoi agățându-ne unul de celălalt și suspinând, cu un sentiment de ușurare împărtășită.

Până la urmă, mă smulg din îmbrățișarea ei și îi ating obrazul. Uluit de soția mea, simt cum încep să zâmbesc.

— Trebuie s-o spun, chiar ai vândut al dracului de bine povestea aia.

Rebecca izbucnește într-un hohot de râs de ușurare.

— Păi, dragule, sunt o reprezentantă de vânzări dată dracului.

VP - 100

Nouăsprezece

WOLCOTT

— Am una pentru voi, băieți.

Partenerul meu iar are spectatori. Jumătate din departamentul nostru e adunat în jurul biroului său, de unde el ne încântă cu povești de pe vremea când era la NYPD, de unde a fost mutat de numai câteva luni.

— Mai la începuturi, zice, abia intrat în slujbă. Încă în uniformă. Novice rău. Lucrez aproape de cartierul Midtown South. Fix în miezul verii, al dracului de cald. Băieți, voi ați auzit de Ricky’s?

Audiența clatină din cap, la unison.

— E un magazin de costume și machiaje. Sunt o mulțime d-astea în Manhattan. La mare căutare de Halloween. Deci, într-o zi patrulam pe jos, eu și partenerul meu, și umblam prin cvartalul unde se află unul din magazinele astea. Și se pare că un vagabond, drogat bine cu PCP6, e în magazin și încearcă să șutească un maldăr de rahaturi pentru iubitul lui. Cât e ăla înăuntru, magazinul înregistrează clientul cu numărul un milion. Femeia asta se duce la casă și deodată se pornesc sirene și lumini stroboscopice, din tavan cad baloane și tot tacâmul. Deci, tristului ăsta, care era acolo și fura, îi sare inima din piept, crezând că el a declanșat alarma. Vrea să plece, dar când iese, nimerește nas în nas cu paznicul. Cad imediat amândoi și, bineînțeles, tipu’ cu praful în nas o ia razna. Ei, nu știu dacă voi, băieți, ați avut vreodată de-a face cu unul care a luat PCP, dar seamănă cu un rahat de genul incredibilul Hulk. A fost nevoie de mine și de partenerul meu, plus paznicul, ca să-l ținem pe tip locului, pe asfaltul trotuarului, cât am cerut întăriri. Al dracului, s-a zvârcolit tot timpul, ca un țipar. Fără glumă.

Sala hohotește. Guy e aici de câteva luni și i-a fermecat deja pe toți.

Trebuie să recunosc, partenerul meu este un povestitor înnăscut. Și se pare că îmbulzeala îi priește. La început îmi făcusem griji, că din cauza lipsei de acțiune din Long Island o să moară, încet, încet, de plictiseală. Apoi, mi-am dat seama de ce ajunsese aici și de ce au considerat nimerit să ne pună

împreună, ca parteneri.

— Doamnelor, când sunteți dispuși să încheiați cercul literar, poate că ne apucăm și noi de niște treburi polițienești.

6 PCP (fenciclidină hidroclorică) sau „praful îngerilor" — substanță folosită la sfârșitul anilor 1950

pentru utilizarea ca analgezic și anestezic general; efectele adverse grave au determinat întreruperea studiilor clinice și sistarea fabricării medicamentului pentru uz uman.

VP - 101

Vorbele sunt ale căpitanului Evans, care intră în sală și, deloc amuzat, trece printre noi, fără să arunce vreo privire niciunuia.

Detectivii se împrăștie fiecare pe la biroul lui și ne lasă, pe mine și pe Silvestri, la al nostru. Îi dau răgaz să se bucure îndelung de satisfacția unei povestiri bine-primite.

— Deci, încep eu, într-un târziu. Dispariția asta dublă e probabil acțiunea cea mai palpitantă de care ai avut parte până acum, de când ești aici, nu?

— Hm? face el și îi ia o secundă până să revină la realitate. Mda, începusem să devin puțin cam nervos.

— Ei, a venit vremea să te pui serios pe treabă. Vreo idee, până acum?

— M-am tot gândit la asta. Știi, soțul pare un adevărat prinț.

— Mark Anders, zic eu, tresărind la amintirea duhorii de trabuc din timpul întrevederii cu el. Nu chiar cel mai grijuliu, ca soț, adică. Deși… asta mă face să fiu mai puțin suspicios în privința lui.

— Cum așa? mă întreabă Silvestri.

— Când l-am interogat mi s-a părut sincer surprins să afle că nevastă-sa a fost declarată dispărută. Și a pomenit faptul că ea își lua tălpășița regulat.