— Domnul Campbell? întreabă tipul mai înalt și mai slab dintre cei doi.
Mă străduiesc, pe cât pot, să-mi păstrez un aer nonșalant și le răspund:
— Da, Paul Campbell. Cu ce pot să vă fiu de folos, domnilor?
— Sunt detectiv Wolcott.
Tipul înalt-și-slab poartă un costum în trei piese. Vesta îl face să arate ca un profesor aspirant, de colegiu.
— El e partenerul meu, detectivul Silvestri.
Silvestri îmi amintește de un Serpico puțin mai bine îmbrăcat și mai dichisit. Pot să-mi închipui ce fel de joc de-a polițistul bun – polițistul rău fac tipii ăștia doi.
— Domnule Campbell, soția dumneavoastră e acasă?
Rahat.
VP - 94
— Da. Poftim, intrați. El e Duff. Nu-l luați în seamă. E foarte prietenos.
Mă dau un pas înapoi din prag și întind mâna spre bucătărie. Câinele îi salută pe musafirii noștri, lovind cu coada în ușa deschisă.
— Îmi pare rău, cred că abia s-a trezit. Pot să vă ofer o ceașcă de cafea până se dezmeticește?
— Asta e vreo glumă cu polițiști, domnule Campbell? zice Silvestri, cu o expresie atât de serioasă, încât nu-mi dau seama dacă e cu adevărat jignit.
— Tocmai am făcut cafea proaspătă, asta e tot. Aveam de gând să-mi torn și mie una.
— Glumeam, domnule Campbell, spune Silvestri, în timp ce buzele i se arcuiesc într-un zâmbet subțire. Partenerul meu îmi spune că nu-și dă
niciodată seama când glumesc.
— Ăsta are un umor sec de tot, zice și Wolcott, făcând semn din cap spre partenerul său și mângâindu-l pe Duff. Și e băutor de ceai. Eu, unul, aș vrea o cafea, neagră. Și vă mulțumesc.
— Sigur.
Îi conduc la bucătărie și mă apropii de dulap, în vreme ce Duff ne urmează, un pas în spatele lui Silvestri. Scot trei căni de pe raft și încep să
torn cafeaua. Stau cu corpul răsucit spre insula de bucătărie, astfel încât niciunul din rahații ăștia să nu vadă că mâna cealaltă mi s-a crispat pe blat.
Cu calm, reușesc să umplu cănile și îi întind una lui Wolcott.
— Mulțumesc frumos.
— Sigur. Acum dați-mi voie să mă duc să-mi aduc…
— Bună dimineața…
Rebecca intră în bucătărie, îmbrăcată cu halatul ei cel mai modest, și se oprește să-i măsoare din priviri pe oaspeții noștri. Îi întind și ei una dintre căni. Mă rog să fie în stare să își țină firea. În ultima vreme a fost imprevizibilă și nesigură și a forțat cam mult uzul pastilelor.
— Doamnă Campbell, sunt detectiv Wolcott și el e partenerul meu, detectivul Silvestri.
— Domniță, o salută acesta, înclinând din cap.
— Domniță? Pentru Dumnezeu, chiar m-ați prins cam prea devreme în această dimineață. Sau poate doar aveați nevoie de o ceașcă din asta. Paul, i-ai oferit detectivului…
— E băutor de ceai, scumpo.
— Ei, atunci putem să vă oferim o ceașcă de ceai, domnule detectiv?
— Nu, mulțumesc, domni… Doamnă Campbell. Nu e nevoie.
— Deci, cu ce vă putem fi de folos în dimineața aceasta?
— Am înțeles că vă antrenați la sala Lotus Pedal, din oraș?
— Da, așa e. S-a întâmplat ceva?
VP - 95
Wolcott scoate o fotografie micuță din buzunarul de la piept al hainei.
— Una dintre membrele participante la antrenamentele de la sală se pare că a dispărut și întrebăm pe toată lumea, dacă nu cumva cineva a observat ceva. O cunoașteți pe femeia aceasta? zice el, ridicând fotografia în dreptul ochilor Rebeccăi.
Mă uit cum pe fața soției mele prinde contur o expresie alarmată.
— Scumpule, zice ea, privind surprinsă spre mine, e Sasha.
Simt cum mă încovoi de umeri.
— Sasha?
Wolcott își întoarce privirea de la soția mea, la mine.
— Și dumneavoastră o cunoașteți pe doamna Anders?
— Bărbatul ei îmi e șef, spune Rebecca. Mark și Sasha ne sunt, mă rog, prieteni.
— Parcă ar fi fost mai degrabă o întrebare, nu un răspuns, constată
Wolcott.
— Sasha și cu mine am fost colegi de liceu, îi explic eu.
Cu colțul ochiului o văd pe Rebecca tresărind.
— Acum un milion de ani.
