o lungime de mașină și am coborât. Mi-am scos sculele din spate și am început să sap pământul în fața jeepului.

Nu a cedat prea mult sub lama lopeții, așa că am schimbat-o pe aceasta cu un târnăcop. Solul a început să se fărâmițeze și am reușit să fac o adâncitură

bună. După o vreme am simțit cum mușchii solicitați ai brațelor și spatelui îmi ard de durerea efortului, dar mi-am dat seama că adrenalina mă ajuta să

o atenuez. Săpasem deja cam un metru în pământ, când o izbitură de târnăcop m-a făcut să simt o undă de durere radiind de la încheieturi și până

în umeri. Am înțeles că ajunsesem la pământ înghețat. Am luat iar lopata, să

curăț pământul dislocat și să mă uit la stratul înghețat. Mi-am dat seama imediat că sculele pe care le aveam nu mă pot ajuta mai departe. Mai bine de atât nu aveam cum să fac.

Am încercat să salt prelata din spatele jeepului, dar am lăsat-o imediat să

cadă la loc. Brațele îmi obosiseră într-atât, încât a trebuit până la urmă să

rostogolesc prelata până la groapă și să-i dau brânci înăuntru cu piciorul.

Am umplut la loc groapa cu pământ și am nivelat locul cu latul lopeții. Am aruncat sculele în mașină și am urcat și eu. Am aprins farurile, după ce am băgat cheia în contact, și am luminat locul din fața mașinii, care părea neatins. Am oftat adânc și am băgat în viteză.

Am ieșit de pe teren și am revenit pe drumul neasfaltat, îndreptându-mă

spre casă. Odată ajuns, am făcut un duș fierbinte și lung, disperat cum eram să ne spălăm amândoi, de toată tărășenia.

Șaptesprezece

REBECCA

DUPĂ

Chiar și după ce Paul a dus-o de aici, a rămas senzația că Sheila mai este încă la noi în casă. Săptămânile treceau lent. Mi-am reluat automedicația intensă. Martie se apropia de final și pâcla a ceea ce făcusem plutea încă

apăsător deasupra noastră, însă făceam toate eforturile să ne întoarcem la normal. Am revenit la un soi de aparentă viață obișnuită, pentru că nu se putea altfel. Umărul continua să mă doară atât de tare, încât rezerva mea de pastile recreaționale s-a epuizat de două ori mai repede. Ajunsesem la un grad de disperare pe care nu îl mai trăisem până atunci și asta a început să

VP - 91

mă îngrijoreze. Chiar aveam nevoie de analgezice pentru durerile din umăr, dar nu îndrăzneam să mă duc la un doctor, de teamă să nu identifice rana de glonț și să dau naștere la întrebări iscoditoare sau chiar mai rău.

Am continuat să merg la Lotus Pedal înainte de serviciu, ca să nu renunț

la activitățile normale. Bicicleta Sheilei era acum folosită de o altă tipă fără

nume, cu brațe lucrate și o expresie involuntară de femeie afurisită.

Antrenamentele deveneau tot mai dificile, pe măsură ce pastilele mi se împuținau.

Cam în a doua săptămână, m-a ajuns disperarea și am împrumutat de la serviciu câteva mostre de plasturi cu Fentanyl, depozitate într-un dulap a cărui încuietoare mi-a fost destul de ușor să o sparg. Doza din fiecare plasture este de cinci ori mai mare decât pastilele de Oxy sau de Percocet pe care mi le prescriam singură, așa că, pentru început, i-am tăiat în patru.

Aveam un nivel destul de ridicat de toleranță și treptat, după câteva zile, am trecut la jumătăți. Am ajuns destul de repede să-mi pun un plasture întreg, dar nu îmi mai rămăseseră decât doi și nu aveam niciun plan de urgență ca să-mi alimentez dependența, care acum devenise totală. Plasturii aveau, însă, efecte secundare din pricina cărora îmi devenise greu să mai decelez ce se petrecea cu adevărat, de ceea ce era doar o simplă paranoia indusă de substanțele chimice. Subconștientul meu nu mă lăsa să uit ce făcusem. Ce făcuse el.

Inițial nu au fost decât niște fleacuri. Au început să dispară tot felul de lucruri și obiectele neînsuflețite păreau să se mute dintr-o cameră în alta.

Drogată cum eram, pierdeam noțiunea timpului și nu mi-ar fi fost greu să le trec cu vederea. Apoi însă, au apărut ciocanele.

Primul a fost lăsat pe botul mașinii mele, rezemat de parbriz. Mi-am zis că

îl lăsase cineva acolo, din greșeală. Al doilea a apărut în frigider. Pe următorul l-am găsit pe partea de pat a lui Paul, într-o seară, când el a venit acasă târziu. De ultimul pur și simplu m-am împiedicat, când m-am dus în curtea din spate să-i mai torn niște apă lui Duff, în castronul pus la umbră.

Capătul cozii ciocanului era ieșit în afară și nu l-am observat decât atunci când am scormonit în pământ și mi-am dat seama ce este.

Nu i-am spus lui Paul despre ele, pentru că am crezut că sunt eu nebună.

Dar i-am cerut să-mi lase pistolul, să-l am la îndemână când eram singură

acasă. L-au apucat furiile și mi-a zis că îl aruncase, pentru siguranța noastră, în noaptea când plecase cu Sheila.

Am căzut de acord să lăsăm lucrurile așa cum sunt, pe cât posibil, și n-am vrut să-l stârnesc sau să-l fac să aibă suspiciuni despre sănătatea mea mintală sau despre pastilele pe care le iau. În săptămânile care au urmat întâmplării cu Sheila, am mimat gesturile unui cuplu drăgăstos, cu o VP - 92

căsătorie fericită. În mine s-a cuibărit însă, tot mai adânc, o neîncredere mută. Aflasem că Paul a fost în stare să mă înșele și, pe deasupra, cu o femeie tulburată mintal, care făcea parte din anturajul meu apropiat. Nu mai puteam uita acest lucru. La rândul lui, Paul aflase că eram capabilă să iau viața cuiva. Chiar și cu un mariaj atât de lung ca al nostru, încă mai aflam o mulțime de lucruri noi unul despre celălalt. La momentul acela, nu mi-a trecut deloc prin cap că el ar putea fi cel care lasă ciocanele.

De săptămâni întregi, Paul era evaziv și tensionat, până când, într-o dimineață, a apărut acasă după prezentarea unei proprietăți, mai fericit și mai relaxat decât îl văzusem de multă vreme. S-a urcat lângă mine, în pat, după ce a făcut duș și, frenetic, mi-a scos cămașa de noapte. Am încercat pozițiile unui cuplu pătimaș, intim. Ne-am îmbrățișat, ne-am privit în ochi, ne-am spus cuvinte tandre și liniștitoare. Cu cât încercam mai tare, cu atât mai puțin excitat devenea Paul. Era frustrat și furios și tăcut, iar eu eram la fel. Cu un suspin de renunțare, ne-am rostogolit și ne-am îndepărtat unul de altul, respirând la unison. În aer pluteau întrebări nerostite. O să mai fim vreodată în stare să redevenim așa cum fusesem înainte de ea? Vom scăpa nepedepsiți?

Duff ne-a pus în gardă despre prezența lor, cu puțin timp înainte să se audă soneria.

VP - 93

PARTEA A DOUA

Optsprezece

PAUL

Acum

Duff ne pune în gardă despre prezența lor, cu puțin timp înainte să se audă soneria.

— Ai chemat pe cineva să-mi țină locul? am întrebat-o pe Rebecca.

Încerc să nu dau o notă gravă, în ciuda frustrării noastre reciproce, dar gluma mea nu are ecou.

Rebecca rămâne întoarsă cu spatele la mine, dar întinde mâna înapoi și mă mângâie pe coapsă.

— Nu-i nimic, dragule.

Mă rostogolesc jos din pat și trag pe mine șortul sport și un tricou. Cobor la parter și în nări mă izbește aroma de cafea proaspătă din bucătărie. Duff stă de pază în prag și latră. Mă apropii de ușa de la intrare și o deschid, în timp ce îl scarpin între urechi.

Doi bărbați stau pe veranda noastră din față și îmi dau seama imediat că

sunt polițiști, chiar înainte de a remarca mașina Ford Crown Vic, parcată pe alee.