— E moartă.

Paisprezece

PAUL

DUPĂ

Ce a făcut? Ce a făcut? Rahat! Rahat-rahat-rahat-rahat-rahat!

Autostrada 25 era încă destul de liberă în dimineața aceea, lucru pentru care eram foarte recunoscător, date fiind circumstanțele. Lumina zorilor se ițea însă, deasupra orizontului și asta mă sâcâia. Eram contra cronometru, îmi mijeam ochii, încercând să mă concentrez, și imaginea privirii înghețate a Sheilei, fixată asupra mea – disperată, contrariată – de pe podeaua dormitorului, îmi străfulgera violent în spatele pleoapelor.

A făcut ce trebuia să facă. Eram îndreptățiți. Încă aș putea să mă duc la poliție și să le explic totul.

Zgomotul brusc făcut de roțile scrâșnind și vibrând pe fâșia de pietriș de pe marginea șoselei m-a trezit și m-a făcut să fiu, iar, atent la drum. Am tras adânc aer în piept și am expirat. Mi-am șters de blugi palmele, una câte una, și le-am pus înapoi pe volan. Mi-am dat seama pentru prima dată cât de reci și de amorțite erau, dar aveam nevoie să țin geamurile deschise, să intre aer proaspăt. Am apăsat pe frână, ca să revin sub limita de viteză.

Să mă duc oare la poliție? Nu e prea târziu. Rahat. Sigur că este. Cum o să

explici faptul că ai mutat cadavrul?

— Deschide ochii, creier de rahat ce ești!

Exclamația venită de la șoferița înfuriată a unei Mazda aflate pe banda din dreapta mea a fost accentuată de o apăsare prelungă a claxonului. M-am uitat cum își redresează mașina în urma virajului și azvârle pe geam mucul aprins al unei țigări în direcția mea.

Trebuie să fac asta. Totul arată foarte prost. Rebecca avea dreptate. Nu au cum să creadă ce s-a întâmplat. Nu acum. Sau da? Rebecca avea dreptate, nu? Sigur că avea. M-a implorat. Ea nu imploră niciodată. Sigur că avea VP - 82

dreptate. Sigur. Pistolul era al meu. Era în mâna Sheilei, dar era pistolul meu.

Până să mă dumiresc, în oglinda retrovizoare am văzut luminile unor faruri semnalizând. Între două pâlpâiri din faruri și sunetul de sirenă, am avut sentimentul că sunt pierdut. Momentul acela de gol în stomac și confirmarea clară a bănuielii că ești terminat. Am tras pe dreapta, pe banda de refugiu a șoselei. Mașina de patrulă a poliției a oprit în spatele meu.

Când am frânat, am auzit bușitura prelatei vălătucite lovindu-se de cutia de scule din spatele scaunului meu. Zgomotul mi-a lăsat o senzație de gol în mațe și am simțit gustul de fiere urcându-mi pe gât.

— Permisul și talonul, vă rog.

M-a măsurat cu privirea din cap și până în picioare, de parcă nu era sigur ce să creadă despre mine.

— Bună dimineața, domnule polițist, am zis, în timp ce îi întindeam actele.

Aveam degetele crispate, ca și cum încă mai țineam mâinile pe volan. A trebuit să le relaxez cu forța.

— Domnule Campbell. Sus și la treabă devreme azi. Nu cumva ați strecurat ceva în plus în cafeaua de dimineață?

— Nu, domnule. Îmi cer scuze că am condus cam aiurea.

— Vă simțiți bine, domnule Campbell? a întrebat, verificând încă o dată, din ochi, spatele jeepului meu Cherokee.

— Păi, nevasta e acasă și nu se simte prea în formă. Eu sunt antreprenor și încerc să duc sculele astea pe șantier și să mă întorc la cucoana mea, i-am zis, făcând semn din cap în direcția banchetei din spate.

— Nevasta e întoarsă pe dos, nu?

— Mda, cam așa ceva. A stat toată noaptea trează, s-a sucit și s-a răsucit.

— E criminală, nu altceva, a mai spus, dând compătimitor din cap.

M-a luat tusea.

— Ce ați spus?

— Gripa asta. A dat iama și la mine pe acasă.

Mi-a întins permisul și talonul și m-a bătut pe spate.

— Baftă, amice. Și, te rog, las-o mai încet.

* * *

Prima dată am ochit terenul acesta de lângă golful Smithtown acum câțiva ani, când studiam posibilitatea de a-l parcela în loturi mai mici, pe care să

construim clădiri de apartamente. Am făcut o echipă care să vină și să

testeze solul și am aflat că terenul era puțin cam prea aproape de pânza freatică pentru a putea obține aprobarea de parcelare. Banii extra care mă

ardeau în buzunar nu au fost suficienți ca să-l convingă pe topometrist să

falsifice vreo câteva măsurători și terenul a rămas așa, neexploatat. În VP - 83

zăpăceala de azi dimineață, a fost primul lucru clar care mi-a venit în minte.

Am tras jeepul, l-am parcat și am coborât pe un sol ce părea ceva mai solid. Rahat. Am deschis portiera din spate, am tras o lopată și am lovit cu ea în sol. Nu a cedat. A doua oară am ridicat-o puțin și când am lăsat lama lopeții să cadă cu mai multă putere, a ricoșat din pământul înghețat și mânerul m-a lovit dureros peste mâna amorțită. Rahat.

M-am urcat înapoi în jeep, mi-am frecat mâinile și am suflat peste ele. Am privit afișajul ceasului digital de pe bordul mașinii. Soarele începea să

arunce raze lungi de lumină pe pământul înghețat și cristalele minuscule de gheață sclipeau precum nestematele. Trebuie să meargă. O să meargă. Aici e practic o mlaștină. Durează câteva minute. Așteaptă doar câteva minute, o să

cedeze. M-am uitat iar la ceasul de pe bord, apoi am băgat în marșarier și am dat înapoi cu o lungime de mașină.

Am luat lopata de pe jos, m-am dus în fața jeepului, am fixat lama în pământ și am apăsat-o cu gheata. Impactul mi-a trimis un șoc de-a lungul fluierului piciorului. Nu. Te rog, nu, nu, nu. Am auzit un câine lătrând în depărtare și am lăsat lopata jos. Îmi simțeam mâinile de parcă erau rupte de corp, iar stomacul mi se urcase până în gât și mă sufoca. M-am sprijinit de laterala mașinii și m-am lăsat jos, pe pământul tare. S-a terminat. Totul s-a dus dracului. Nu pot să sap… Stai așa.

Am apucat de mânerul portierei din spate și m-am săltat în picioare. A trebuit să mă sprijin de ușă, ca să gândesc limpede. Trebuie să mai existe o cale. Am trecut iar în revistă ce opțiuni aveam, atât cât am reușit să le întrevăd. Nu aveam nicio altă variantă. Soarele nu ținea cu mine. Nimic nu ținea cu mine. Asta era cartea mea. Singura carte pe care o puteam juca.

Am azvârlit lopata pe bancheta din spate, am sărit în scaun și am pornit.

Am refăcut în sens invers calea pe drumul de pământ și am ieșit la o rețea de șosele secundare. M-am folosit de copacii pe lângă care trecusem la sosire, ca să găsesc șoseaua principală. În lumina unei verande stăteau niște câini, care au lătrat la mine când am trecut. Am ajuns la convingerea că mă învârt în cerc. Într-un târziu, am văzut că șirul de copaci se rărește. Mă apropiam de autostradă.

Era ultimul loc unde aș fi vrut să mă duc, dar a fost singurul la care m-am putut gândi. Am ieșit iar pe autostrada 25, am accelerat și m-am îndreptat spre Cold Spring Harbor. Nu era locul ideal, dar deocamdată mergea, până

când aș fi reușit să rezolv definitiv situația.

VP - 84