— Atunci, îți place să profiți de ocazii?

— Doar atunci când ar fi o prostie să n-o fac.

Am condus-o spre capătul mai îndepărtat al unor tufe de rododendron, unde ne-am sărutat apăsat și îndelung, departe de ochii iscoditori ai agentului imobiliar.

Nimic din a doua mea căsătorie nu a fost deosebit de tradițional. Atunci când ne-am cunoscut eram doi puștani care abia începeau să-și găsească

locul în lume și probabil că ne-am bucurat de multe dintre ideile romantice care decurg din asta. Rebecca a cochetat până și cu ideea de a avea copii, o idee drăgălașă, chiar dacă a fost sub imperiul impulsului, deloc practică, și o VP - 54

naivitate din partea ei. Ne făceam planuri cum să ne îmbunătățim situația financiară și era, bineînțeles, evident că eram devotați relației noastre. Dar, ca să fiu cinstit, nu știu dacă vreunul din noi doi este cu adevărat genul care să-și dorească un mariaj. Sunt sigur că pare o prostie să spun asta după

douăzeci de ani de la căsătorie, dar chiar cred că pe noi ne-a ținut pe linia de plutire faptul că ne înțelegem așa de bine unul pe celălalt și că ne potrivim perfect în chestiunile cu adevărat importante. Nu știu dacă am fi avut parte de o relație la fel de reușită, dacă eram cu oricare alți parteneri.

De la bun început, Rebecca a avut ceva deosebit în rolul de soție. Nu mai purtase niciodată un inel de logodnă sau o verighetă și avea un farmec anume în felul cum și le învârtea pe deget. Mă simțeam jenat, pentru că la vremea aceea nu avusesem posibilitatea financiară să-i cumpăr genul de diamant pe care îl merita o femeie ca ea. Am înțeles, însă, treptat că

disconfortul ei nu avea nicio legătură cu asta. În timp ce verigheta pe care o purtasem la prima mea căsătorie mi se păruse o menghină chiar din clipa când mi-am pus-o pe deget, Rebecca se uita la a ei cu un fel de uimire. Cred că, probabil, nu îi trecuse niciodată prin cap că se va afla chiar ea într-o astfel de postură și îmi aduc aminte că o surprindeam uneori – chiar și după

ani buni de căsătorie – parcă tot minunându-se de situație, în timp ce își studia inelele sclipitoare.

Până și aspectele cele mai convenționale ale vieții noastre împreună au fost rezultatul unor clipe de spontaneitate. Un cuplu obișnuit construiește un plan de joc cu atenție. Noi am ajuns să avem câine și gărduț alb dintr-o toană. Sigur, aveam și noi planurile noastre pe termen lung – contul din bancă, proprietatea de la Cold Spring Harbor –, dar timpul și circumstanțele și-au făcut de cap cu proiectele acelea bine ticluite.

Așteptările zădărnicite pot să joace feste. Când cineva are o aventură, există anumite lucruri pe care le poate face pentru a diminua șansele de a fi prins. Primul – probabil chiar afurisita regulă de aur – este să nu te încurci cu cineva care are mai puțin de pierdut decât tine. Drept urmare, un joc sigur ar fi să te cuplezi cu o persoană care este deja într-o relație conjugală.

Eu mi-am bătut joc de raționamentul acesta și m-am băgat în relația cu Rebecca, însă nu am simțit niciun moment că ar exista pericolul ca ea să se amestece în mariajul meu. Mi-am dat seama că nu era genul care să facă o scenă în public și nu ar fi fost stilul ei să o înfrunte pe nevastă-mea sau să

folosească aventura noastră ca mijloc de presiune asupra mea. Cred că

amândoi simțeam încotro se îndreaptă relația noastră și am avut răbdarea de a o lăsa să evolueze în ritmul ei. La sfârșitul primei noastre discuții serioase ne-am dat seama de ce ne înțelegeam atât de bine, din reflex.

Legătura a devenit clară și incontestabilă. Era dragoste și nu mai puteam da VP - 55

înapoi.

Sheila oferea o altfel de dinamică și, la momentul acela, ea mi s-a părut ideală. Când am cunoscut-o, era o femeie măritată și, chiar dacă pasiunea dintre noi era ceva palpabil, la început Sheila părea să aibă o viață proprie de care era interesată activ. În parte, atracția inițială se pare că a venit de la faptul că amândoi eram mânați de o fantezie interzisă – ceva ce nu putea să

dureze, dar care era, cu toate acestea, vital. Ceva de care fiecare din noi avea nevoie, din propriile lui motive. Dinamica s-a schimbat însă, treptat, și legătura noastră a ajuns din ce în ce mai imprevizibilă și mai intempestivă.

Cu timpul, a devenit clar că eram doi oameni care de la bun început nu ar fi trebuit să se bage într-o astfel de aventură. Și nu puteam să nu mă gândesc la faptul că amanta mea căsătorită devenea mult mai imprevizibilă decât fusese vreodată amanta mea fără obligații. Curioasă treabă.

Ceea ce am descoperit în legătură cu mica șmecherie pe care Sheila o făcuse cu statueta mi-a folosit drept moment de clarviziune, care a pus totul în adevărata lumină. Am știut că luasem decizia corectă când hotărâsem să

pun capăt relației cu ea și eram optimist că exista șansa unui nou început.

* * *

Și apoi, într-o bună zi, s-a întâmplat.

Momentul de care un bărbat în situația mea se teme și despre care ne amăgim singuri, crezând că nu se va întâmpla niciodată. Pentru că suntem mai isteți decât toți ceilalți măscărici care au tupeul să încerce să se ridice la nivelul nostru.

Este acalmia ce vine după perioada sărbătorilor. Magazinele din oraș își dau jos de pe fațade decorațiunile de Crăciun și domnește acea senzație de liniște ce urmează forfotei. E o zi geroasă, dar plăcută. Rebecca și cu mine ne plimbăm prin cartier, mână în mână, când, de la un cvartal distanță, o zăresc pe Sheila, care se apropie. Îmi fuge pământul de sub picioare, am spasme la stomac, ochii mă înțeapă și îmi simt interiorul țestei de parcă ar fi brusc tapetat cu tifon, iar timpul parcă se topește.

Sheila vine spre noi. Privirile ni se întâlnesc și pe urmă ea își întoarce ochii spre Rebecca. Zâmbește superior, apoi buzele i se schimonosesc într-un fel lasciv și vulgar.

Sheila vine spre noi. O măsoară pe Rebecca din ochi, apoi se întoarce spre mine și mă tachinează, fixându-mă cu privirea.

Sheila vine spre noi. Ne săgetează cu privirea, necruțătoare, sfidându-ne.

Sheila vine spre noi. Ne vede, se întoarce pe călcâie și se retrage.

Sheila vine spre noi. Când trece prin dreptul nostru bagă mâna în geantă.

Scoate ceva ce eu nu realizez că este ceramică, decât atunci când o aruncă în capul nevestei mele.

VP - 56

Bagă mâna în geantă. Când o scoate, recunosc statueta chinezească. Când dă să o arunce în capul soției mele, o apuc de încheietură și i-o smulg din mână.

Când o scoate, nu recunosc obiectul decât atunci când își dă mâna spre spate, peste cap. O văd cum îl înfige în țeasta Rebeccăi.

Sheila vine spre noi. Privirea ei se întâlnește pentru o clipă cu a mea, în timp ce trece pe lângă noi.

Totul revine la realitate. Îmi dau seama că o strâng de mână pe Rebecca mai tare decât o făceam cu câteva momente în urmă. Palmele ni s-au umezit.

Habar nu am dacă eu am strâns-o pe ea mai tare ori ea pe mine. Nu vreau să

o privesc, de frică să nu-mi trădez această dilemă. Oare a observat schimbul de priviri dintre mine și Sheila sau pe mine mă lasă nervii?

Mintea reia detaliile celor tocmai întâmplate. Unde era câinele Sheilei? Nu e în firea ei să iasă la plimbare fără Molly. Pare ciudat… Stai. Stai. Unde mama dracului îi era verigheta?

Mintea mi se concentrează pe inelarul de la mâna ei stângă. Mă gândesc imediat la prima noastră întâlnire – când ea încerca să-și ascundă verigheta

– și sunt șocat cât de gol era degetul acela cu doar câteva momente în urmă.

Stomacul mi se strânge. Brusc, pământul se învârte cu mine, mă simt mai prost decât atunci când ea era lângă noi, la mică distanță. E ceva asemenea unei tăceri asurzitoare.

Și, după tot ce știm acum, aveam dreptate. Verigheta aceea lipsă era un indiciu prevestitor.

Nouă

REBECCA

ÎNAINTE

Durerea noastră era aceeași.

Paul fusese prima persoană întâlnită care știa cât de rău poate să fie.

Înțelegea cum se face că anumite evenimente din viață nu pot rămâne invizibile sau nu se pot șterge și cum ele chiar dau omul peste cap, mai ales dacă s-au petrecut când era copil. Atunci când ne-am mărturisit unul altuia ceea ce trăisem și am constatat că el prosperase în pofida a tot, am fost contrariată. Eram la fel de îndrăgostită de dureroasa lui poveste, pe cât eram VP - 57