— Exact.
Rebecca se desface din îmbrățișare și începe să mă pipăie pe piept.
— Hei, hei. Cred că vouă, frumoșilor, vă iese și de data asta. Nu trebuie decât să zâmbiți și să vă arătați dinții superbi. Și… hmmm, poate să stați ceva mai lipiți unul de altul…
Mă întorc la timp ca să o surprind făcându-mi cu ochiul. Vechea scânteie de neastâmpăr îi lucește iar în priviri. Abia acum îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit. Pun ceașca jos pe blat și îi cuprind mijlocul cu brațele.
— Ei, nu mi-am dat seama că astfel de lucruri te excită.
— Știi tu ce mă excită pe mine.
O salt pe blat. Mă trag mai aproape, să o sărut, dar la doi centimetri de buzele ei, am o ezitare.
— Iubire, o să te fac să întârzii.
— Nu și dacă te miști repede.
Toate acestea au avut consecințe, bineînțeles. În timp ce pasiunea dintre VP - 45
mine și soția mea se reaprindea, ea a început să se stingă în cazul amantei. E
ciudat cum mariajul meu a început să tragă foloasele în urma aventurii mele extraconjugale. Iar golul tot mai mare dintre mine și Sheila a intensificat apatia fizică. În timp ce relația mea cu Rebecca s-a clădit pe lupta noastră
comună de a urca pe scara socială, legătura cu Sheila a ajuns să aibă exclusiv de-a face cu dinamica unui declin. Și iată-ne ajunși aici; ea continuă să
alunece, iar eu, să merg în sus. Așa că înțeleg ce a împins-o la un gest atât de nechibzuit, dar, evident, nu l-aș fi putut tolera niciodată.
* * *
Când Rebecca și cu mine ne-am combinat, amândoi aveam puține lucruri ale noastre. O parte din farmec a venit tocmai din șansa de a ne construi împreună viața și niciunul din noi nu a adus în căsătorie prea multe bunuri materiale. Eu am fost mai mult decât fericit să-i las primei soții cea mai mare parte a mobilei, iar cea de-a doua mea soție era atașată de atât de puține lucruri, încât părea aproape o nomadă. Unul dintre puținele obiecte pe care le-a adus în viața noastră a fost o pereche de statuete chinezești din ceramică, pentru capetele rafturilor de cărți.
— Dragule, îți plac astea aici, sus?
Mă întorc spre biblioteca noastră cam rablagită și văd cum mă țintesc cu privirea doi lei pereche, de culoare albastru-verzui. Dau un aer exotic locuinței noastre modeste.
— De unde i-ai scos?
— O călătorie la chinezi… în cartierul chinezesc, zice și îmi face cu ochiul.
— A, lasă-mă să ghicesc. „Suntem în căutarea sinelui”, nu-i așa?
Se uită la mine cu o privire excesiv de onestă.
— Eu nu m-am găsit decât după ce te-am găsit pe tine, Paul.
Apoi scoate limba la mine.
Încerc să-mi păstrez expresia serioasă, dar nu reușesc să mă adun.
Izbucnesc în râs.
— Te iubesc, scumpo.
— Mda, sigur. Dar nu iubești simțul meu estetic.
— Ei, poate că o să învăț și asta.
Statuetele ne-au însoțit, din apartamentul nostru, în casa din Long Island, unde și-au ocupat locul de pază, de o parte și de alta a poliței șemineului.
Doar după ultima vizită a Sheilei am observat că unul lipsește.
Fizic vorbind, noi doi ne-am răcit considerabil. Tocită, relația noastră
începea să-și arate urzeala. Sheila era tot mai sufocantă și devenea tot mai puțin atrăgătoare. Și, cu toate că nu reușeam să-mi dau exact seama despre ce anume era vorba, povestea cu soțul ei devenea oarecum suspectă. Mă
sâcâia. Detaliile nu se potriveau prea bine.
VP - 46
Pentru mine lucrurile luau o turnură diferită și, ca să o spun de-a dreptul
– așa cum ajunsesem să o recunosc, în sfârșit –, nu eram eu însumi dacă
aveam în același timp mai mult de o relație. Nu puteam jongla cu amândouă
fără să dau chix.
Într-o dimineață, în timp ce coboram, după un duș, am auzit zgomote venind din biroul meu. Am tresărit, am apucat vătraiul de lângă șemineu și m-am apropiat de ușa biroului, pășind fără zgomot. Mi-am amintit deodată
