— Să știi că intru, da?

Când împing ușa să intru, observ că perdeaua de la duș este pe jumătate trasă, iar cada stă gata să dea pe dinafară. Geamurile și oglinzile sunt aburite, însă ușa deschisă face ca aburul să se risipească destul cât să văd că

baia e goală. Dau fuga la robinet și îl închid.

Mă uit prin încăperea goală. Pe blatul chiuvetei văd un prosop împăturit cu grijă, deasupra lui, un brici, iar ceva mai departe, telefonul meu. Mă așez pe marginea căzii, să-mi vin în fire. Refac traseul pe unde am umblat mai devreme și nu-mi aduc deloc aminte să fi urcat, să dau drumul la apă în cadă

și nici să-mi fi lăsat telefonul acolo, cu atât mai puțin, un brici sau prosopul.

Tot tabloul pare o făcătură.

Cum știu că paranoia poate fi unul dintre efectele secundare ale pastilelor, îmi reamintesc singură că explicația cea mai simplă este, de obicei, și cea corectă. Înseamnă că nu pierd eu contactul cu realitatea, ci Paul a venit probabil acasă și, grijuliu să nu mă trezească, a dat drumul la apă și a ieșit să-l plimbe pe Duff, uitând de ea. Totuși, nu pare deloc genul lui, mai ales dacă ținem cont de sârgul cu care se asigură mereu că diversele echipamente de genul robinetelor, luminilor și încuietorilor sunt lăsate în siguranță, când nu suntem acasă.

Casa e scufundată într-o tăcere stranie, cu excepția stropilor intermitenți, care picură în cadă, de la robinet. Când mâna mea atinge perdeaua de plastic, mă trece un fior. Mă ridic și trag de ea să o deschid, dezvăluind astfel jumătatea care stătuse ascunsă. Flaconul meu de rezervă cu pastile de oxycodone saltă în sus și-n jos, ca o geamandură portocaliu-deschis.

Paul îmi transmite așadar un mesaj legat de pastilele mele, asta e. E foarte imaginativ în agresiunea lui pasivă față de automedicația pe care mi-o administrez. Înfuriată, apuc flaconul și icnesc din cauza apei opărite. Abia dacă apuc să-mi dau seama că mă ustură, când vibrațiile puternice ale telefonului de pe blat îmi atrag atenția într-acolo. Văd un text de la Paul.

Bună, scumpi. Mi-ai primit mesajul?

Da, scumpi, l-am văzut. E puțin cam dramatic, după părerea mea. Sunt brusc revigorată, pe măsură ce furia pe care am simțit-o mai devreme revine iar.

Da, ți-am primit mesajul. Totuși, nu-l pricep deloc. Unde ești, Paul?

În timp ce mesajul se trimite clipind, îmi dau seama că am greșit. Văd pe ecran mesajul ratat de la Paul și încă o notificare vocală. Groaza palpită în mine.

?????? Cum adică? Tu ești OK? Sunt la Wes. Ai ascultat mesajul meu vocal?

Scriu repede.

Iartă-mă, scumpule, abia m-am trezit. Eram confuză. Acum îți ascult VP - 37

mesajul.

Ies din dormitor, cobor în timp ce îmi deschid mesajele vocale, și inima îmi tresare când îi aud glasul.

— Bună, scumpo. Ne-au obligat să bem shot-uri… Wes e făcut praf și a borât pe geamul Uber-ului. Și eu sunt destul de mangă. Dar cred că mâine dimineață o să ne facă oferta, așa că misiunea e îndeplinită.

Vocea îi era calmă și stăpânită, doar ceva mai ridicată ca de obicei. Nu pare beat, dar în clipa de față nu prea pot să apreciez corect o stare de ebrietate.

— Acum suntem la Wes acasă și a trebuit să-i plătesc în plus șoferului de Uber, să nu mai țipe la noi, și să-i achit și spălatul mașinii. O să fac pe amicul responsabil și o să dorm aici la noapte, iar mâine plec direct la aeroport.

Râde când zice „responsabil” și are un ton ușor spăsit. Greu de crezut că

în clipa asta se gândește la responsabilitate.

— Văd dublu. Te iubesc.

Stomacul mi se strânge și am senzația clară că mă minte.

∵

Când ajung în bucătărie, îl văd pe Duff afară. Stă lângă ușă și aburește geamul, când și când, lipindu-și trufa uriașă de el. Dă nerăbdător din coada lui imensă și-și linge fălcile. Ora lui de masă a trecut demult. Nu-mi aduc aminte să-l fi scos iar afară. Tresar la gândul neglijenței mele. Aprind lumina, ca să vadă că vin. Îi iau castronul și merg să îi dau drumul înăuntru, în timp ce el sare frenetic pe geamul ușii. Abia apuc să-i las jos castronul pe jumătate și Duff se izbește în mine. Boabele de mâncare pentru câini se răstoarnă în cascadă, pe jos. Duff pornește să le vâneze, în patru direcții în același timp.

Sunetul plasticului pe gresie îmi activează nervii, care vibrează. Mă așez pe unul din scaune și inspir adânc, convingându-mă că am trăit doar o scurtă

amnezie și că totul e în ordine. Îmi sugrum rapid atacul de panică

amenințător și mă concentrez asupra momentului de față. Eu. Aici. Acum.

Trează și conștientă. Cu Duff, care își ronțăie fericit hrana. Sticla cu analgezice, plină, în mâna mea.

Îmi rotesc ușor umărul de mai multe ori, să-mi pun sângele în mișcare.

Rana mea cea mai recentă aproape că s-a vindecat la exterior, dar pare să-mi fi reactivat durerea veche, de la prima traumă. Trebuie să-mi tot repet că am nevoie să îmi mențin mobilitatea, dacă analgezicele fac o treabă așa de bună.

E ciudat că am luat analgezice cu mult înainte să am vreo durere reală, iar acum abia dacă îmi mai aduc aminte cum era înainte să capăt rana aceasta din urmă. De fapt, nu-mi pot aminti dacă durerea de la umăr era reală sau doar vreo senzație imaginată și de neșters, de care nu am reușit să scap din copilărie. Îmi amintesc doar că un paramedic mi-a ținut capul întors într-o VP - 38

parte și mi-a arătat o carte cu poze, destinată unor copii mult mai mici ca mine, în timp ce un altul mi-a pus la loc umărul dislocat. Explozia aceea de durere a fost cel mai rău lucru pe care îl simțisem în viața mea, nu foarte lungă pe atunci. Mă rog, în afară de durerea simțită cu câteva ore mai înainte, când umărul îmi fusese smuls din articulație.

Acum am nevoie să iau mult peste cantitatea prescrisă de fapt, ceea ce mă

face să rămân aproape întotdeauna fără pastile. Ceva și mai straniu: nu faptul că lucram în domeniul farmaceutic m-a făcut să devin dependentă de ele, ci Sasha a fost de vină. Era întotdeauna așa de amăgitor de echilibrată și de perfectă, încât nu mi-ar fi trecut în veci prin cap că ar putea avea vreo problemă. Asocierea mea cu ea și secretul nostru comun nu mi s-au părut niciodată ceva periculos, ci doar o desăvârșită posibilitate ca eu să mă

perfecționez și să mă integrez. Dacă aveam să fac mai mult din tot ce făcea ea, o să-i fiu și mai mult aidoma. Chiar Paul o descrisese odată ca

„nepământeană” și am vrut să surprind acea stare și la mine însămi.

Dau pe gât două pahare cu apă și mă gândesc să mănânc ceva ca să mă

redresez, înainte de a continua să investighez mai departe. Mă zgâiesc din pură obișnuință prin frigiderul bine aprovizionat și trec în revistă tot felul de gustări deprimante; suc de verdețuri, iaurt, varză kale și o droaie de alte alimente hrănitoare. Deși îmi e foame, acolo nu e nimic apetisant. Mai zăbovesc puțin în răcoarea frigiderului. Fierbințeala care îmi urcă din gâtlej în obraji se domolește, timp de câteva momente prețioase.

În living, Duff s-a cuibărit deja în culcușul lui. Hainele mele de serviciu încep să mă jeneze, așa că urc repede la noi în dormitor și mă dezbrac pe întuneric. Îmi fac ghemotoc rochia de mătase, tip creion, marca Tahari, și o arunc în dressing. Îmi scot sutienul și chiloții și îi azvârl în coșul de rufe.

Tresar serios când observ pe cineva care mă privește din fotoliul aflat în colțul camerei noastre și fac un salt înapoi, izbindu-mă de clanța ușii.

Lovitura îmi taie respirația și mă așez, goală, pe jos, unde rămân câteva minute, înainte de a aprinde lumina și a vedea că sunt, de fapt, privită de o grămadă de perne, pe care Paul le-a dat la o parte de pe pat. Totul mi se pare amenințător acum.

Trag pe mine un maiou și pantalonii de trening. Când sting lumina, întunericul devine atât de profund, încât nu mai văd nimic. Odată ce ochii mi se obișnuiesc, surprind o mișcare scurtă în apropierea copacilor. Scot un țipăt și mă las repede pe vine. Mă apropii de fereastră, pe genunchi, și îl aud pe Duff, lipit în spatele meu, gâfâind fericit în direcția fantomei. Bineînțeles că nu e nimeni acolo. Dacă ar fi fost, unul dintre cei trei senzori de mișcare, proaspăt instalați, ar fi luminat curtea, iar Duff ar fi lătrat ca dementul.

Mă scutur de senzația aceea că sunt urmărită și intru în baie, să trag VP - 39

dopul de la cadă, acum că apa s-a mai răcit cu câteva grade. Iau niște hârtie igienică de pe sul și înfășor cu grijă lama briciului de câteva ori, apoi o arunc în coșul de gunoi de sub chiuvetă.

În timp ce mă îndrept spre biroul lui Paul îi răspund la mesajul vocal cu un sms.

Mă duc la culcare.

Am avut o zi grea.