WOLCOTT
— Care e graba, amice?
Silvestri are în ochi o privire pe care nu i-o știu. Pare să fie un amestec de hotărâre, agitație și încântare sadică, în plus, conduce puțin cam tare prin suburbii.
— Nu-mi plac hărțuitorii.
— Nimănui nu-i plac. Ce te roade?
— Mark Anders e un hărțuitor. Abia aștept să ajung în aceeași încăpere cu tipul ăsta și să-l fac bucăți.
— Ușurel, tigrule. Deocamdată trebuie să-l luăm cu binișorul, până ne lămurim cum să-l prindem la înghesuială.
— Ai văzut în ce hal era Rebecca Campbell? Din câte pot eu să-mi dau seama, a dus-o de nas și a drogat-o și folosește ori drogurile, ori aventura lor ca mijloc de presiune, ca să o determine să facă așa cum îi spune el. Alibiul ăla, pe bune?
— Bun, și ce variantă vrei tu să dovedești în clipa de față?
VP - 208
— Tipul e arogant, băgăreț și nu prea isteț. O să-l prindem.
— Sigur că o să-l prindem, zic. Doar să ai răbdare. E mai bine să treci pe pod, decât să traversezi canalul înot. Înțelegi ce spun?
— Aristotel? se prinde el.
— Cam așa ceva. Și ia-o mai domol. Sperii veverițele.
* * *
Ne apropiem de casa lui Anders, țipătoare și de prost gust. Partenerul meu încetinește până la viteza melcului și întoarce pe aleea pentru mașină.
— Nu te-ai putut abține, nu?
Îmi face cu ochiul și-mi lansează un rânjet semi-mulțumit.
— Chestiile mici, Wolcott.
Coborâm din mașină și ne apropiem de casă. Înainte de a fi destul de aproape ca să batem, Mark Anders deschide larg ușa. Stă în prag, cu un aer pe jumătate nebun. Dinspre el adie o duhoare de băutură acrită și halatul răpciugos cu care e îmbrăcat pare că ar putea să stea singur în picioare și să
facă vreo trei ture de casă.
— Ziua bună, îi urează Silvestri. Cum vă mai merge, domnule Anders?
— Păi, nevastă-mea e moartă și acum mai văd și mutrele voastre la mine în prag. Așa că, înțelegi. Vouă cum vă mai merge?
— De fapt, suntem ocupați cu investigarea cazului soției dumitale.
Partenerul meu rămâne ochi în ochi cu Anders, care se zgâiește la el.
— Avem câteva întrebări suplimentare. Sperăm să stabilim, odată pentru totdeauna, cronologia faptelor. Putem să vorbim cu dumneata înăuntru?
Anders ridică din umeri.
— Nu văd de ce nu, zice, și ne face, leneș, semn cu mâna să intrăm.
Livingul seamănă cu un adăpost antiaerian. E o imagine sinistră. Anders ne vede cercetând locul din ochi.
— I-am dat menajerei liber pentru o săptămână, zice.
Tonul e direct și lipsit de emoție. Văd un turn de cutii de pizza, care dă
semne că s-ar răsturna dintr-o clipă în alta, și o colecție de sticle goale de băutură, semănate peste tot prin cameră. Jaluzelele sunt trase și bâzâitul stins al aerului condiționat zumzăie în fundal. Casa exultă întregul farmec al unei caverne reci și umede.
— Armă! anunță Silvestri.
Îmi duc instinctiv mâna la tocul pistolului. Urmăresc privirea partenerului meu, care se uită la măsuța de cafea, în lumina palidă, îmi trebuie un moment până să disting pistolul așezat pe o stivă de reviste. Ochii îmi fug la Mark Anders, care stă nemișcat, fără să pară deranjat de această
situație nouă. Scot o batistă din buzunarul de la vestă și mă folosesc de ea, ca să ridic pistolul de pe masă.
VP - 209
— Domnule Anders, zic eu, de ce aveți un Glock 19?
— Hă, ripostează el, un nenorocit mi-a ucis nevasta.
— Ei, ia te uită ce potriveală, zice Silvestri, arătând spre armele noastre din dotare.
— Mark, ai permis pentru ea?
