— Nu, n-a fost nimic de genul ăsta.
Mă simt ca și cum tocmai am alergat la maraton și mai am doar câteva clipe până să mă prăbușesc. Iau sticla de apă de pe masă și o dau pe gât, o golesc toată. Silvestri pare că-mi citește gândurile.
— Ce-ar fi să luăm o pauză? Poate vrei să mergi până la toaletă?
* * *
Când revin, amândoi stau jos, în tăcere. Camera pare un furnal. Sunt puțin mai calmă, după ce mi-am stropit fața cu apă rece și am dizolvat un Ativan sub limbă. Mă așez și eu, și tresar, când îmi dau seama că telefonul meu e încă în fața lui Silvestri.
— Doamnă Campbell, doar câteva întrebări mai avem, și pe urmă, puteți pleca.
— Sigur.
Realizez că, fără telefonul meu, am pierdut complet noțiunea timpului. Nu am idee cât a trecut de când sunt aici. Am impresia că sunt ore.
— Rebecca. Este ceva ce nu-mi dă pace.
Rahat.
— Ce anume?
— Ai spus că nu ai făcut legătura între Sheila și femeia care se antrena alături de tine, decât mult după faptul în sine?
Nu înțeleg de ce aduc, iar, vorba despre Sheila.
— Așa este.
— Și tu i-ai văzut vreodată împreună, pe soțul tău și pe Sheila?
— Nu, nu i-am văzut.
Mi s-au încleștat maxilarele.
VP - 202
— Atunci cum se face că acolo, în bucătărie, ai recunoscut-o în fotografie, în dimineața când am fost la voi?
Silvestri pare convins că m-a prins. Dar sunt pregătită.
Dau drumul lacrimilor pe care mi le-am reținut până acum, să curgă în voie.
— Telefonul lui Paul. Am văzut fotografii de-ale ei. Cele mai multe dintre ele, cu trupul ei gol, dar erau și câteva cu fața.
Îmi amintesc de fotografiile acelea și dezgustul mi se citește pe față, fără
să mă silesc deloc.
— Așa am aflat despre aventura lor. Când am descoperit fotografiile și am pus lucrurile cap la cap, ea nu a mai apărut la sală.
— Dar Paul a zis în bucătărie că relația dintre ei nu a ajuns niciodată atât de departe…
— I-a trimis soțului meu fotografii cu ea și el i-a trimis câteva de-ale lui, dar Paul mi-a spus că nu era nimic mai mult de atât. L-am crezut. Nu am cercetat prea adânc.
Amândoi bărbații par stânjeniți, cu ușoarele mele suspine în fundal și eu văd, în sfârșit, lumina de la capătul tunelului. Wolcott pleacă din cameră, probabil să aducă niște șervețele.
— Îmi cer scuze. Sunt varză. Mi-a fost incredibil de dureros să reiau toate acestea și nu cred că pot să continui.
Silvestri încuviințează din cap.
— Sigur. Scuze că am fost prea duri cu tine.
— Domnule detectiv, ești căsătorit?
— Am fost. Nu mai sunt, îmi răspunde, nu fără durere.
— Atunci probabil înțelegi că toată treaba asta cu Sheila este ceva ce eu și Paul vrem doar să lăsăm în urmă. Și sper să nu fiu niciodată nevoită să-i spun lui Paul despre Mark. Ne-am străduit foarte mult să salvăm căsnicia noastră și, în sfârșit, am ajuns în punctul de unde putem începe să ne vindecăm.
— Desigur, zice și se înmoaie puțin. Pot înțelege asta. Dar s-ar putea să fie nevoie să mai discutăm cu tine.
— Domnilor detectivi, nu am vrut decât să fac așa cum e corect. De aceea am venit.
— Oricum, apreciem foarte mult ce ai făcut, spune Wolcott din spate, așezând pe masă o cutie cu șervețele de felul celor standard în administrație. Trag unul afară și îi mulțumesc din privire. Îmi șterg obrajii și simt asprimea materialului. Mă întind după jachetă și telefonul îmi vibrează
pe masă. Nu pot să citesc, e cu susul în jos. Silvestri îl împinge spre mine.
— Atunci, te lăsăm să-ți vezi de drum.
VP - 203
