Ochii mei mătură camera și privirea mi se fixează pe setul de figurine de pe șemineu. Par aproape identice cu perechea spartă, parcă reîntregită

acum.

— Ce? Le-am spart doar. Cum se face?

Nu mai sunt sigură de ce e real în camera asta.

Paul abia dacă își mai poate ține ochii deschiși acum, dar știe la ce mă

refer.

— Douăzeci e anul aniversării de porțelan. Mi-a luat ceva timp, dar i-am găsit. La mulți ani, dragoste! Bine ai venit acasă!

Trupul lui Paul expiră și fața i se destinde. Duff începe să scâncească și să

latre. Înainte să închid ochii, mai arunc o ultimă privire la casa pe care el a construit-o pentru mine și la leii care veghează asupra noastră.

Cincizeci și opt

SILVESTRI

Duff aruncă în aer valuri de nisip când aleargă în salturi după mingea de tenis pe care i-o arunc. Wolcott stă pe plajă și citește din carnetul lui cu notițe. Golful rămâne calm, deși vântul toamnei se întețește.

— Băiete, vino aici.

Duff prinde mingea și mi-o aduce, gata, gata să mă dărâme. Îl scarpin între urechi și el îmi băloșește cracul pantalonului.

— Trebuie să ne întoarcem, îmi strigă partenerul meu.

— Ai dreptate.

Ne apropiem de Wolcott, care se ridică de pe bancă și ne privește amuzat, pe Duff și pe mine.

— Silvestri, n-aș fi zis într-o mie de ani că ești așa un sentimental.

— Ce, doar nu era să-l las în casa aia, nu? A dracului de morbidă scena, frate. Nu sunt chiar așa de nesimțit.

VP - 244

— A, deci ai făcut doar ce se cuvine, nu? insistă Wolcott, clătinând din cap.

— Cam așa, răspund, abia ascunzându-mi un zâmbet.

— Fiindcă veni vorba, tocmai am aflat că a fost scoasă la vânzare casa crimei.

Scutur din cap și zic:

— Frate, cine să cumpere chestia aia? Dacă au cea mai mică idee ce s-a petrecut în locul acela…

— Atenție, cumpărători! răspunde Wolcott.

Văd cum în ochi începe să-i capete contur acea privire de intensă

curiozitate.

— Îmi închipui că o să stai cu ochii pe locul ăla, zice și îmi aruncă un zâmbet.

— Nu prea cred că o să mă pot abține. Oricum, hai să o tăiem de aici.

* * *

Ne întoarcem la secție, când Duff începe deodată să urle din spatele mașinii de patrulă. Mă uit pe geam în direcția spre care se îndreaptă

protestele lui și zăresc un labrador negru, care stă pe veranda din față a unei case, cu labele ridicate pe ușa de plasă.

— Wolcott, las-o mai încet.

— Ce-i?

— Aia nu e casa Sheilei Maxwell?

— Ba, cred că da.

Wolcott trage mașina la marginea carosabilului.

Mă dau jos și deschid portiera din spate. Duff o zbughește fix pe lângă

mine, spre labrador. Cei doi câini se întâlnesc în mijlocul peluzei și încep să

se tăvălească, într-un ghem de blană. Wolcott coboară și el din mașină, o ocolește și vine pe partea mea. Face un semn din cap în direcția unei vecine, care udă florile dintr-o jardinieră de la fereastră. Ne apropiem de casă.

— Doamnă, mă scuzați?

Femeia se întoarce spre noi și surâde cu căldură.

— Da?

— Ne scuzați de deranj. Sunt detectiv Wolcott și el e partenerul meu, detectivul Silvestri.

— Hei, bună ziua, domnilor detectivi. Ce mai faceți?

— Bine, mulțumim, zic eu. Frumoase petunii.

— Vai, ce drăguți sunteți! Cu ce pot să vă fiu de folos?

— Ne întrebam dacă ați putea să ne spuneți dacă ați observat, poate, ceva mișcare la casa aceea, zice Wolcott, arătând spre casa de alături.

— Vai, Doamne, răspunde femeia. Locuia acolo o tânără care a dispărut brusc, cu câteva luni în urmă. N-am mai văzut nici câinele o vreme. Dar VP - 245