Deschid ochii și imaginea din fața mea se limpezește. Paul îmi dă drumul și face câțiva pași înainte. Se uită cu atenție la chipul meu, în timp ce urcă

cele trei trepte largi care duc la o ușă de lemn imensă. E încântat că am rămas fără cuvinte. Îmi întinde o mână.

Eu fac în schimb câțiva pași înapoi și măresc distanța dintre noi. Vântul ce suflă printre brazi îmi distrage atenția de la casă către copacii care delimitează perimetrul. Casa nu îmi e cunoscută, dar copacii, da. Noi am mai fost aici.

Piesele separate care stau dinaintea mea se configurează singure. Cerul de deasupra, casa din față, pământul de dedesubt. Paul, Duff, un prag.

Economiile noastre dispărute. Și, aninată deasupra ușii, o pasăre din fier forjat.

O turturea.

* * *

— Turtureaua mea.

Soția mea pare copleșită. Rămâne buimacă, iar eu o conduc în interiorul noii noastre case. Casa care era cât pe ce să nu fie.

* * *

Îl urmez pe Paul înăuntru și rămân fără aer, atunci când văd holul.

Tavanul este așa de înalt, ca și cum s-ar afla pe un alt fus orar. Dau roată

spațiului deschis, privesc în sus, de jur-împrejur și în jos, pentru că este incredibil ce mă înconjoară și pentru că îmi este prea greu să mă uit la Paul.

Lumina după-amiezii se revarsă prin fereastra în evantai de deasupra cadrului ușii. Tot ceea ce văd îmi pare pudrat cu un praf magic, fiecare unghi și suprafață preiau diferit lumina și o proiectează într-o strălucire multicoloră, ca printr-o prismă.

Paul își flutură brațele în sus și în jos, de jur-împrejur.

VP - 240

— Asta este ceea ce am făcut în ultimul timp.

Sunt mută de uimire.

— Ești bine, Matu?

— Da. Sunt doar… doar copleșită, zic, încercând să zâmbesc, fără să-mi iasă, în timp ce îmi caut cuvintele. Poți să-mi dai puțină apă?

Paul e din cale-afară de încântat de cererea mea și îmi dau seama de ce, când mă ia de mână și mă trage în bucătăria care îți taie respirația. E

aproape la fel de mare ca toată căsuța noastră actuală și are absolut toate detaliile despre care am vorbit noi vreodată. Ia fluierând un pahar de pe rafturile dotate cu tot ce vrei și toarnă apă prin dispozitivul special de pe ușa frigiderului. Îmi întinde paharul cu apă. Pe chip i se citește nerăbdarea.

— Tu ai făcut toate astea, Paul?

— Ei, am fost ajutat din greu. Dar, da. Eu am proiectat totul, am ales dotările, instalațiile și materialele. Am păstrat toate notițele pe care noi le-am făcut de-a lungul anilor. Îți amintești de cutia aia de pizza, pe care am scris în noaptea nunții?

Dau din cap că da. O relicvă, de acum o sută de vieți.

Paul arată spre peretele din spatele meu. Văd cartonul pe care el schițase stângaci planul casei noastre, superb înrămat acum. Pe o latură, scrisă de mâna mea, o listă cu elementele indispensabile ale casei noastre. Mă duc la ramă și pun mâna pe sticlă, nevenindu-mi să cred că este ceva ce pot să

ating. Nu-mi pot stăpâni lacrimile.

— Paul. Eu credeam…

— Știu. Nici eu nu am crezut că o s-o facem vreodată.

— Nu, dar credeam că tu ai…

— E oarecum surprinzător că nu ai ghicit. În fiecare zi mă tot așteptam ca tu să mă iei la întrebări despre banii din contul nostru comun. Din fericire pentru mine, ai fost prea ocupată cu serviciul.

Mă răsucește pe călcâie și mă trezesc în fața unei oglinzi fixate de-a lungul peretelui din spatele colțului pentru micul dejun.

— Uită-te la noi. Douăzeci de ani, iubito. Mai bine ca niciodată.

Lacrimile îmi curg pe obraji. Mă chinuiesc să-mi amintesc ceva, dar noianul de informații îneacă orice ar fi fost acel ceva pe care nu pot să mi-l aduc aminte. Reflectată, fața mea pare bizară și distorsionată.

— Paul, e foarte mult. Cum ai reușit să le faci pe toate? Cum mi-ai ascuns toate astea?

— Scumpo, n-ai văzut nici jumătate, spune și expresia de pe față îi devine ucigător de serioasă. Dar mai înainte de a-ți face turul complet, trebuie să

vorbim despre ceva.

Inima mi se oprește în loc.

VP - 241

* * *

O conduc pe Rebecca în fotoliul de piele din colțul livingului, lângă

șemineul cu deschidere dublă. O așez în fotoliu, apoi bag mâna în buzunar, scot cutia pe care o ascunsesem în torpedo și mă pun într-un genunchi.

— Matu, uite inelul pe care l-ai meritat dintotdeauna. Cel pe care nu mi-am permis să ți-l cumpăr atunci, dar pe care mi-am dorit mereu ca tu să-l porți.

Rebecca mă privește neîncrezătoare, în timp ce îi scot de pe deget vechiul inel și îl pun în loc pe cel nou. Mă surprinde expresia îngrozită de pe chipul ei.

— Ce s-a întâmplat?

Soția mea plânge. Îi sărut podul palmelor și dau să mă ridic. Îmi tremură

genunchii și simt cum mă trece prin tot corpul un val de amețeală și de greață. Mă așez lângă ea, dar se ridică în picioare și se îndepărtează de mine.

— Cum rămâne cu cealaltă familie a ta? mă întreabă, cu un amestec de groază și de furie.

— Despre ce vorbești?

— Cine e Dana?