— Și nu ai văzut cumva dacă mașina Sashei era sau nu pe alee?
Întrebarea pusă de Silvestri pare o capcană.
— Nu m-am gândit să mă uit după ea.
— Și soțul tău unde a crezut că ești în seara aceea?
— Și el a lucrat până târziu, nu i-am spus că o să lipsesc, pentru că el însuși a rămas să doarmă peste noapte acasă la partenerul lui de afaceri. Au VP - 195
luat o cină copioasă împreună cu niște clienți și nu a vrut să se urce așa la volan. I se mai întâmplă uneori.
— Voi doi aveți o relație bazată pe maximă încredere, nu?
Tonul lui Silvestri nu are nici urmă de sarcasm.
— Da, așa e.
Camera nu are ferestre și mă simt ușor claustrofobică. Spațiul dintre peretele din spatele meu și scaunul pe care stau pare să se fi îngustat. Masa dintre noi e prea mare pentru spațiul acela și vreau să o împing mai departe de mine, să nu mă mai simt atât de încorsetată, dar picioarele ei sunt fixate de podea.
— Nu s-ar putea să deschidem ușa?
— Aerul devine cam sufocant aici, nu? zice Wolcott, apoi trece prin spatele meu și crapă ușa. Scuze. Voiam să avem intimitate. Dacă am fi stat afară, în spațiul deschis din birou, ar fi fost ca și cum ai încerca să porți o discuție civilizată, atunci când sunt hrănite animalele la grădina zoologică.
— Pe mine, unul, chicotește Silvestri, nu mă deranjează spațiile deschise, fără pereți. Ciudat cum oamenii se plâng din cauza faptului că majoritatea firmelor trec, în ziua de azi, la birourile cu spațiu deschis. Tipii de la companii au transformat ideea în ceva șmecher, dar noi facem asta de când lumea.
Wolcott dă din cap afirmativ.
— E un mijloc bun ca să ajungi să te apropii de oameni și să-i cunoști. Nu crezi, Rebecca?
Simt că e o capcană, dar nu sunt sigură ce anume caută.
— Biroul tău de acum e tot un spațiu deschis? zice Silvestri, aplecându-se ușor în față.
— Da, așa e. Toate sunt mese de lucru, despărțite de paravane. Cu excepția șefilor. Ei au birouri cu pereți.
— Deci, Mark Anders are un birou. Corect?
— Da, așa e.
Schimbaseră iar cursul discuției.
— Și, ca să înțeleg exact ordinea ierarhică, el e șeful dumitale?
Îl studiez pe Wolcott. E frumos într-un fel echilibrat, copilăros. Mă uit pe furiș la mâna lui stângă și observ o verighetă uzată. Pare genul de bărbat care iubește o singură femeie, dar presupun că eu nu sunt cea mai bună
judecătoare.
— Da, Mark e șeful meu.
Mă irită faptul că pune o întrebare la care știe deja răspunsul. Simt că
sunt luată pe ocolite.
— Doamnă Campbell. Îmi cer scuze că o să caut nod în papură, dar nu VP - 196
cumva vrei să spui că Mark a fost șeful tău?
Silvestri nici măcar nu ridică privirea când pune întrebarea. Mișcă încolo și încoace pliculețul de ceai atârnat în cana lui, de parcă ar fi o mâță.
Nu îi răspund. Presupun că acum decid care din ei o să-mi dea lovitura de grație.
Wolcott se lansează:
— Uite ce e, Rebecca. Treaba asta n-o să meargă decât dacă ești sinceră cu noi.
E vizibil mulțumit de sine.
— Cu toții avem secrete. Și, de obicei, nu le divulgăm soților sau soțiilor, când încercăm să-i protejăm de ceva. Dar, când păstrezi un secret față de detectivi, în cazul unei investigații de crimă, nu protejezi pe nimeni și în niciun caz pe dumneata.
Felul în care îmi vorbește îmi amintește mai mult de psihiatrii din copilăria mea, decât de detectivi. Nu-mi place.
— Nu am secrete.
Am rostit-o mai tăios decât avusesem în intenție. Bărbații, în general, și mai ales bărbații cu arme, nu apreciază agresivitatea la femei.
— Hai să mai încercăm o dată, zice blând Silvestri. Ar fi corect să spunem că nu ai fost complet sinceră cu soțul tău în privința statutului tău actual, ca angajată?
— Da. Nu. Adică, da, ar fi corect.
