— Ești gata?

* * *

Rebecca este exact acolo unde voiam să fie.

Duff se rotește de câteva ori și apoi se așază în poziția lui preferată pe bancheta din spate. Rebecca stă ca pe ace, bănuitoare. Dau cu spatele și ies de pe alee, în stradă. Înainte de a porni la drum, deschid CD-playerul.

Playlistul e aranjat și îndată ce pornim spre destinație, din difuzor se revarsă primele acorduri din melodia Into The Mystic a lui Van Morrison.

Îmi simt corpul vibrând de entuziasm. Odată cu puseul de adrenalină simt și zvâcnirea surdă care îmi cuprinde umărul. Îmi scapă un geamăt de durere.

— Paul, ce se întâmplă? mă întreabă Rebecca.

— Mă doare puțin, scumpo. Nu-i nimic. Nu-ți face griji.

Îmi revin, îi prind mâna într-a mea și o strâng înadins. Simt fiorul care o traversează când îmi răspunde, tot cu o strângere de mână.

* * *

Mâna mi-e transpirată în mâna lui Paul. Continuă să mă strângă, amintindu-mi că nu am unde să fug. Dar îmi dau seama de ocazia ivită.

— Nu mi se pare că e chiar nimic. Ai dureri. Știi, am câțiva plasturi de-ai tăi în geantă, poți să-ți pui unul când ajungem acolo unde mă duci, oriunde-o fi asta.

Dacă medicamentul își face treaba în timp util, s-ar putea să nu am deloc nevoie de cuțitul de corespondență.

În mașină răsună melodiile de la începutul relației noastre, iar Paul stă

lângă mine, în tăcere. Paul a compilat o coloană sonoră a poveștii noastre de iubire de-a lungul anilor. E ca un cuțit răsucit în rană lent, impecabil.

— Unde mergem, Paul? îl întreb și îmi aud nervozitatea din glas.

— Matu, dacă îți spun, n-ar mai fi o surpriză.

Pe lângă cuțit, simt netezimea și mai liniștitoare a flaconului cu pastile.

Fără văz nu pot fi sigură dacă Paul nu se uită la mine, dar risc totuși, când îl aud cum coboară geamul și începe să fluiere balada lui Elvis, Can’t Help Falling In Love. Cântecul nostru. Deschid capacul flaconului, pipăind cu degetele, și scot o pastilă de Oxy, dar apoi mă răzgândesc. Vreau să am mintea limpede. Las cântecul să mă poarte înapoi în timp și mă gândesc la blues-ul pe care l-am dansat pe temelia viitoarei noastre case. Nu mi-am dat VP - 238

seama până acum că melodia asta sună ca un sfârșit.

— Cât mai durează până ajungem?

— Nu prea mult. Lasă-te pe spate și relaxează-te.

Lui îi e la îndemână să o spună.

* * *

Trecem în viteză pe autostrada Northern State și mintea îmi fuge în trecut. Îmi amintesc același drum, pe care l-am făcut cu lumina zorilor pe urme și cu o altă femeie pe bancheta din spate. Câte s-au întâmplat, cât de departe am ajuns. Greșelile făcute de noi, separat și împreună…

Îmi simt inima grea și în același timp ușurată. După astă seară, totul va fi bine în lume și eu voi putea să mă bucur de viața care îmi era destinată. Pot să mă eliberez de povara ce, odinioară, amenința să mă tragă la fund.

Aproape că am ajuns. Aproape reînnoiți.

* * *

Paul dă mai încet sonorul pe ultimele fraze muzicale din Dire Straits, Romeo and Juliet, iar absența cântecului lasă loc scrâșnetului roților pe pietriș. Simt cum mașina încetinește și, în replică, inima mea o ia la galop.

— Stai pe loc o clipă, scumpo. Mă întorc imediat după tine.

Nerăbdarea din glasul lui este profund neliniștitoare.

Portiera lui se închide și se deschide cea din spate. Neastâmpărat, Duff sare jos și aterizează pe pietrișul de dedesubt. Paul îl strigă și clicul lesei prinse de zgardă răsună în aer. Pașii lui Paul se îndepărtează de mașină, urmați de sunetul precipitat al celor patru labe, în spatele lui.

Rămân singură, în tăcere. Deschid torpedoul și pipăi metalul rece al armei. Înainte de a reuși să mi-o strecor în geantă, aud pașii lui Paul apropiindu-se. Închid cu un pocnet torpedoul, exact când aud cum se deschide portiera din dreptul meu. Paul se apleacă peste mine și îmi țin respirația, în vreme ce aud cum deschide torpedoul și ia ceva din el.

Indiferent spre ce ne îndreptăm, de bine sau de rău, iată-ne ajunși, în final, acolo.

* * *

— Matu. E momentul.

O iau de mână și o ajut să coboare din jeep. Podul palmei îi e transpirat, de nerăbdare. Îmi pun mâna cealaltă în arcul făcut de spatele ei, la mijloc, și o conduc pe aleea cu pietriș. Îi simt trupul tremurând nervos și simt eu însumi un șoc de durere.

— Iubito, o să-ți accept oferta, îi spun, cu ochii la geanta ei.

— Cum să nu, răspunde, băgând mâna să scoată cutia cu plasturi.

Mi le întinde și eu iau un pachet. Îl deschid, îmi suflec mâneca și aplic plasturele.

VP - 239

Duff ne-o luase înainte, săltând, și acum începe să scâncească, nerăbdător.

O călăuzesc și Rebecca se încordează la atingerea mea. Mă aplec și îi șoptesc la ureche:

— Aproape am ajuns, iubire. Mai sunt doar câțiva metri.

* * *

Și-a pus plasturele. Acum nu mai e cale de întoarcere.

Îmi respiră cald în ceafă, în timp ce îmi desface legătura. Stau cu ochii închiși. Vreau să rămân în întuneric. Paul râde.

— Deschide ochii, Matu!

Își încolăcește brațele puternice în jurul taliei mele, îmi dă părul la o parte și îmi sărută pielea descoperită a gâtului, apoi își așază bărbia pe umărul meu. Atingerea îmi stârnește fiori în tot corpul.

— La mulți ani, scumpo!