mă întreb dacă nu folosesc un soi de cod, ca să comunice.
— Rebecca, atunci când spui că ai fost cu Mark în seara aceea, poți să fii mai detaliată?
— Am lucrat. M-am dus la el acasă după program, pentru că trebuia să
verificăm împreună o prezentare. L-am sunat să văd dacă mai era la birou, după ce terminasem eu antrenamentul la sală și mi-a spus că plecase deja acasă, dar mi-a zis să trec pe la el.
— Hai să începem cronologic, mă încurajează Wolcott.
— Era după antrenamentul meu de la ora 6 p.m.
— Sasha era la antrenament? mă chestionează Silvestri.
— Da.
Sunt aproape sigură că deja știau răspunsul la întrebare. Wolcott notează
ceva. Silvestri îmi face semn din cap să continui.
— Deci, era cam pe la 7.30, când i-am trimis lui Mark mesajul și nu mult după aceea m-am dus la el acasă.
Îmi scot telefonul și am textul gata pregătit să îl arăt.
Silvestri mă întreabă:
— Nu există niciun mesaj de răspuns de la Mark, în care îți spune să vii, doar acesta în care îl întrebi dacă e acasă?
— Deja eram în apropiere și mi-am luat libertatea de a trece pe la el imediat după ce i-am trimis mesajul.
Anticipasem că unul din ei s-ar putea să întrebe asta.
VP - 194
— Am înțeles. Te rog, continuă, zice Silvestri, dând din cap.
— Am lucrat până pe la miezul nopții și, mă rog, am băut puțin cam mult, așa că până la urmă am rămas să dorm câteva ore pe canapeaua lui Mark, apoi m-am dus acasă, pe la 5 a.m.
Wolcott citește textul și notează ceva în grabă, în josul paginii, apoi îi întinde telefonul lui Silvestri, care, fără să îl privească, și-l pune în față, în loc să mi-l dea înapoi.
— Și, din câte știai tu, unde era Sasha în tot acest timp?
Încerc să nu mă las distrasă de faptul că telefonul meu, deblocat, stă acum în fața lui Silvestri.
— După antrenament, Sasha merge întotdeauna pentru happy hour la „Le Vin”, cu prietenele ei. Așa că în seara aceea am presupus că e tot acolo.
Wolcott mai notează ceva.
— Ai auzit-o tu spunând că planul ei pentru seara aceea e happy hour?
Sau pe Mark?
— Nu. N-am întrebat-o.
— S-a gândit vreunul din voi că ea s-ar putea întoarce acasă și n-ar bucura-o foarte tare compania unei colege atrăgătoare de-ale soțului, care doarme pe canapea?
— Am lucrat în casa de oaspeți. Nu cred că ea trece vreodată pe acolo. Și pur și simplu presupun că a ajuns acasă mai târziu, mult după ce am adormit eu.
— Și domnul Anders a fost cu tine tot timpul?
— Da.
— Nu a părăsit deloc casa de oaspeți?
Am clătinat din cap.
— Dar cât ai dormit?
— Absolut sigur, nu.
— Cum poți să fii așa de sigură?
Am zâmbit rușinată și am ezitat.
— Am dormit amândoi pe canapea. Eu am somnul ușor. Dacă se trezea, aș
fi știut.
Wolcott și Silvestri fac schimb de priviri și, apoi, se uită la mine. Nu-mi dau seama dacă mă judecă.
