— Dana? E terapeuta mea.

— Terapeuta?

— De când eram mic. „Doctor A”. O cheamă Dana Atwell. Ți-am povestit despre ea. Am început iar să merg la ea… după ce s-a întâmplat…

— Paul, termină cu minciunile! E mai tânără ca tine!

— Cum?

— Ți-am văzut familia, zice, de-a dreptul mânioasă, acum. Pe toți trei…

erați imaginea perfectă, împreună, în curte. Te-am văzut cu ea și cu băiețelul

– îți seamănă perfect!

— Despre ce tot… dau să zic, apoi, brusc, mă lovește. Scumpo, aia e fata Danei. Și nepotul. Locuiesc împreună cu…

Simt o undă de euforie și podeaua dispare de sub mine.

* * *

— Credeam că tu o să… Vai de mine!

Paul se prăbușește mai înainte ca eu să-i pot amortiza căderea. Amintirea a ceea ce am făcut și am uitat, în agitația surprizelor lui Paul, se prăvălește peste mine la fel de repede și de paralizant ca drogurile care acum au pus stăpânire pe sângele lui. Este de neimaginat cât de mult m-am înșelat.

— Paul, îmi pare rău. Îmi pare așa de rău. Doamne, ce-am făcut?

— Ce se întâmplă, Matu?

Are o expresie amestecată, de confuzie și beatitudine.

Cad în genunchi și îi sprijin capul cu o mână. Disperată, trag de plasturele VP - 242

de pe biceps și i-l smulg de pe piele. Se uită la mine și așteaptă o explicație.

— Am făcut ceva groaznic, Paul.

— Nu-i nimic, iubito, știu de pastile. O să primești ajutor.

Geme, semn că se chinuie să lege cuvintele între ele.

Îi trag capul în poala mea.

— Paul, am găsit scrisoarea. Ai scris că vrei să mă omori! Trebuia să mă

apăr.

Abia dacă mai pot să respir, sufocată de lacrimi.

— Să te omor? Nu fi caraghioasă, Matu.

Capul i se bălăngănește într-o parte și-n alta.

— Te iubesc, îmi șoptește.

Încerc să-mi aduc aminte dacă telefonul meu e în mașină sau în poșeta lăsată la intrarea în casa aceasta. Nu-mi dau seama cât din Euphellis i-a pătruns în organism și dacă mai există vreo șansă să anulez ceea ce am făcut.

— Matu?

Are ochii aproape închiși.

— Paul, rămâi cu mine! O să cer ajutor!

— Da, Matu, o să-ți dăm ajutor. Am fost așa de îngrijorat din cauza ta… I-am scris dependenței tale.

Are un zâmbet nătâng, întins pe toată fața. Drogul îl copleșește deja.

— Ca să încerc să te scap de ea. Aceea e scrisoarea pe care am scris-o. Știu că tu nu ești așa cu adevărat.

Mă surprinde cât de minunat și cât de nepăsătoare mă simt. Sunt cuprinsă de un extaz indus de medicamente și asta mă uimește, pentru că nu am mai luat o pastilă de ore bune. Cobor privirea spre plasturele încâlcit printre degetele mele și îmi dau seama că nu o să mai plec nicăieri. În disperarea mea, am strâns în palma neprotejată plasturele cu Euphellis.

În loc să-mi desfac palmele, ca să arunc termo-plasturele, îl strâng și mai tare, să fiu sigură că și ultima picătură de Euphellis se va scurge în venele mele.

Pentru noi nu mai există ajutor.

* * *

— Matu? De ce? întreb și abia dacă mai pot să respir atât cât să rostesc vorbele.

— Aveai de gând să mă omori. Revolverul. Am văzut revolverul și au mai fost și atâtea minciuni. Atât de multe.

Cuvintele ei nu sunt mai mult decât niște șoapte.

Când vorbesc, vocea mea seamănă cu o melasă, care mi se scurge în craniu.

VP - 243

— Revolverul? Scumpo, mă speriaseși tu, cu pastilele. Nu aveam de gând să las în casă un pistol încărcat.

Rebecca pare complet descurajată.

— Îmi pare așa de rău. Am crezut că nu mă mai vrei.

Mă uit la dragostea vieții mele și un val nou de euforie mă inundă, de dinăuntru în afară. Trufa udă a lui Duff mi se lipește de gât.

Simt cum un vârtej mă trage, încet, spre plăcile de pardoseală.

* * *