Ne întoarcem la mașină și partenerul meu e cu telefonul la ureche. Îmi șoptește „căsuța vocală” și apoi spune cu tonul obișnuit: „Doamnă Campbell, VP - 190
sunt detectiv Wolcott. Sunt sigur că sunteți la curent cu tragicele evenimente ce au avut loc. Acum interogăm mai multe persoane de la sala de antrenamente pe care o frecventați, pentru a încerca să aflăm alte date. Și am vrea să treceți și dumneavoastră pe la secție, când aveți timp. Dacă ați putea să mă sunați, v-aș fi recunoscător. Vă mulțumesc”. Închide telefonul și se întoarce spre mine:
— Spre complexul McMansion?
Aprob din cap și pornesc motorul.
* * *
Complexul de locuințe cu acces securizat prin care conducem acum mașina mi se pare a fi o comunitate surprinzător de paradoxală. Deși fiecare casă e diferită, au toate aceeași lipsă de originalitate similară unor fursecuri decupate cu o aceeași formă. Și, chiar dacă fiecare locuitor încearcă în mod evident să-și surclaseze vecinii, toate casele reușesc să dezamăgească, fiecare în felul ei unic și vulgar. Vai, absurditățile bogăției…
Ne îndreptăm spre domeniul Anders, să ne întreținem cu delincventul nostru preferat, șeful de la Pharma. Wolcott bate darabana pe genunchi și se uită pe geam.
— Ei, asta e o evoluție interesantă, zice, întorcându-se spre mine.
— Cu siguranță, așa e, spun și eu.
Dăm colțul pe strada familiei Anders și parcăm lângă trotuar, la suficientă
distanță de casă, dar cu vedere clară asupra ușii principale. Sunt ușurat să
observ imediat că dubele posturilor de știri nu sunt înșirate pe stradă.
Reporterii nu s-au năpustit asupra casei, ceea ce e un lucru promițător. E
mai bine să-i prinzi pe toți, înainte să ridice garda prea sus.
Wolcott își verifică telefonul, apoi dă din cap, afirmativ, spre mine. Dăm amândoi să deschidem portierele, când partenerul meu încremenește deodată, cu ochii lipiți de casa lui Mark Anders.
— Măi, măi. Ce-avem noi aicea?
Mă întorc și o văd pe Rebecca Campbell ieșind pe treptele de la intrare.
Pare răvășită și nu e în apele ei. E palidă și trasă la față, umerii îi sunt aduși în față. Anders stă în prag, poartă un halat răpciugos și arată la fel de ruinat ca amica lui. Când Rebecca se întoarce spre el, Mark se apleacă în afara cadrului ușii și o sărută în grabă. Ea evită parțial sărutul, se întoarce și o ia către stradă. Mark o strigă, dar ea flutură doar din mână și continuă să se apropie de SUV-ul ei. E un fel de disperare în felul precipitat în care se îndepărtează de casă, cu fiecare pas.
— S-ar putea să fi urmărit turturelele greșite în tot acest timp. Sunt sincer surprins de noua întorsătură. Pe de altă parte, cazul ăsta a devenit de-a dreptul surprinzător în ultimul timp.
VP - 191
— Să fiu al dracului, zice Wolcott. Nu m-am așteptat la asta.
Își reia bătutul darabanei, cu degetul mare, apoi se oprește și se uită la mine.
— Ia hai să schimbăm chiar acum planul, dacă tot am pus ochii pe Rebecca Campbell. Mor de curiozitate să văd ce face cu timpul ei liber o cucoană aflată în șomaj.
O aștept pe Campbell să pornească motorul, ca să fac și eu la fel cu mașina noastră de patrulă, dar femeia rămâne vreme îndelungată în SUV, aparent cu ochii ațintiți în podea. Își scutură capul de câteva ori, apoi îl dă pe spate și se zgâiește în tavan.
— Biata de ea, zice partenerul meu. Probabil că se luptă cu o povară grea.
— Așa se pare.
— Rebecca, să vorbești ajută. Și noi suntem aici să ajutăm.
— Putem să te ajutăm să-ți ridici greutatea de pe umeri, zic eu, cu ochii lipiți de silueta de pe scaunul șoferului. Asta facem noi.
— Ți-ai ratat cariera de duhovnic, Silvestri.
— De puțin.
Rebecca se apleacă spre scaunul din dreapta, apoi se îndreaptă iar de spate. Își ridică mâna la ureche. În același timp, ecranul lui Wolcott se luminează. Wolcott se uită la el și pe urmă, la mine.
— Ei, vorbești de lup.
Patruzeci și cinci
REBECCA
— Doamnă Campbell. Ne bucurăm să te avem, în sfârșit, la noi.
Wolcott trage într-o parte scaunul de metal, pentru mine, și face un semn larg cu mâna, dând parcă aerul la o parte. Ochii mi se opresc pe țeava metalică fixată în centrul mesei. Lumina din încăpere e groaznică. Mi-am pus o grămadă de fard ca să maschez lipsa de somn, dar nu am luat în calcul lămpile fluorescente.
— Îmi cer scuze pentru lipsa de ambianță de aici. Ne tot propunem să
înviorăm puțin maghernița, zice Silvestri, cu un umor sec.
— Vă rog, spuneți-mi Rebecca, le zic, râzând ușor. „Doamna Campbell” mă
face să mă simt prea bătrână.
