Am petrecut un an senzațional împreună. Dragostea mea pentru el era mult mai profundă decât ceea ce simțisem pentru Daniel. Simțeam că și el se îndrăgostește de mine la fel de mult cum mă îndrăgosteam și eu de el.

Vedeam că devine tot mai nefericit în căsătorie și că medita la cum să

încheie treburile cu Rebecca. Nu l-am împins să vorbească despre sentimentele lui și am așteptat să-i spun, la rându-mi, povestea mea. M-am gândit că va deveni cu atât mai iertător, cu cât va fi mai lungă relația noastră.

Pe el îl vedeam de câte ori puteam și pedalam alături de ea în fiecare zi, urând-o în tăcere. Știam că Paul are nevoie să-și facă un plan cum să o părăsească și aveam de gând să fiu răbdătoare și să nu încerc să manipulez situația.

Faptul că Paul m-a părăsit a fost o surpriză neașteptată, care mi-a frânt inima, dar nu mi-am pierdut speranța că era doar confuz și că, până la urmă, va lua hotărârea pe care își dorea cu adevărat să o ia. Am decis să mă port ca un adult și să nu acționez în grabă, făcând ceva ce aș fi putut regreta.

Dar, pe urmă, m-au omorât și teama unui regret a fost înlocuită de forța răzbunării.

Cincizeci și trei

PAUL

Cum arșița verii se mai potolise, Dana și cu mine stăm pe veranda din spate a casei ei și ne bucurăm de apusul soarelui. Se uită la mine cu blândețe.

— Paul, vreau, sincer, să-ți mulțumesc.

VP - 225

— Pentru ce?

— Pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat cu vânzarea casei. E o parte importantă dintr-un nou început pentru noi.

— Pentru puțin.

— Îți mulțumesc mult, zice, încleștându-și mâinile și clătinând ușor din cap. Ești un om bun, Paul Campbell.

— Dana, încetează. Eu ar trebui să-ți mulțumesc. Sper că știi ce au însemnat pentru mine aceste câteva luni din urmă. Faptul că mi-am recăpătat viața mea. Pur și simplu…

Simt că mă gâtui.

— Știu. Știu.

— Îți mulțumesc.

— Nu trebuie să-mi mulțumești niciodată.

Rămânem multă vreme în tăcere, privind pe deasupra gardului la cerul cu tonuri pastel. Mă întorc spre ea și Dana îmi întoarce zâmbetul.

— Așadar, zice, casa e aproape gata?

Simt cum îmi ard obrajii.

— Da, acum fac ultimele retușuri. Aproape gata.

— Vai, Paul, exclamă, fericită.

— E formidabil să văd lucrul acesta, pe care l-am clădit pentru noi cu propriile mele mâini. Să văd cum capătă formă, zi după zi. Sunt foarte emoționat.

— Păi, abia aștept să o văd.

— Da, o să fie perfect.

— Deci, când ai de gând să-i spui Rebeccăi?

Mă uit la linia norilor pe care soarele la scăpătat îi luminează de jos în sus.

Inspir adânc și prind un iz de cărbuni încinși de la un grătar din vecini, amestecat cu parfumul rondurilor de flori de lângă noi. Îi zâmbesc Danei.

— A, nu-ți face griji, o asigur. Partea asta am gândit-o perfect.

— Vai, Paul! Era să uit. Îți mulțumesc foarte mult pentru colierul superb.

— Nu știu despre ce vorbești, îi spun.

Îmi surâde conspirativ și scutură din cap.

— Sigur că nu știi.

Cincizeci și patru

WOLCOTT

VP - 226

Stau în parcarea magazinului de delicatese, adâncit în gânduri, când Silvestri se îngrămădește în mașină, cu o pungă de cumpărături plină până

în buză. Pare să conțină destulă mâncare cât să hrănească populația unei insule de dimensiuni modeste.

— Ai botezat-o deja? îl întreb.

— Pe cine?

— Tenia pe care o ai.

— Foarte tare, prietene. Cu poanta asta ai rupt gura târgului în seara amatorilor, la cafenea?

— Serios, ai luat de mâncare pentru toată secția?

Partenerul meu clatină din cap și chicotește.

— Al dracu’ Sal, frate. Ne-a făcut sandviciurile și pe urmă a continuat să

îndese tot felul de rahaturi în plus. „Pentru voi doi, eroilor, din partea casei!”, zicea. A, și mi-a zis să-ți transmit toate cele bune. N-om fi noi crema societății, dar mi se cam pare că, în orașul ăsta, n-o să mai trebuiască să ne plătim niciodată prânzul.

— Da, Abby mi-a zis că s-a dus la McNamara, să-și ridice o rețetă de la cel mai popular farmacist și acesta a fost de-a dreptul amabil. Am fost surprins.