— Rebecca?
Numele meu îi cade de pe buzele lăbărțate, ca și cum ar fi fost în parte întrebare, în parte rugăminte. E vizibil într-o stare groaznică, din toate punctele de vedere. Mă lovește damful de băutură acrită, din respirația lui.
Are barba crescută și în priviri îi atârnă vești proaste cât pentru o viață
întreagă.
— Mark. Cum îți merge?
Încerc să nu exagerez tonul de forțată îngrijorare. Stau acolo, în pragul lui, țin în brațe un coș de condoleanțe, care devine tot mai greu, și mă simt stânjenită și fără nicio putere. Regret că am optat pentru varianta considerabil mai mare, cu vin și burbon, în locul celei cu fructe și flori.
— Vino…
Nu-și termină ideea și se întoarce înăuntru, lăsând ușa întredeschisă.
Cordonul halatului jerpelit, de prosop, îi târâie trist în urmă, în timp ce el dispare undeva, în bezna casei. La fel ca Mark, și halatul lui a cunoscut zile mai bune. S-ar putea să fie mai ușor decât am crezut.
M-am întrebat întotdeauna ce anume conține imensa casă în stil colonial.
Invitațiile destinate mie, pentru petrecerile la piscină pe care Sasha le organiza în fiecare an, aparent s-au pierdut la poștă, în toți anii, și nici atunci când am început să comunicăm, la sală, nu mi-a pomenit niciodată despre ele.
Holul grandios se potrivește atât de bine cu genul de bogăție ostentativă
care îi caracterizează pe Mark și pe Sasha, că trebuie să-mi înfrânez o exclamație și impulsul de a face o fotografie. Pardoseala de marmură, tavanele înalte de șase metri și scara dublă, cu detalii aurii, seamănă mai mult cu intrarea de la operă, decât cu o reședință. Așez coșul lângă o tristă
grămadă de aranjamente florale ofilite și pungi de restaurant pentru meniuri la pachet, în care, fără niciun dubiu, sunt mâncăruri în diferite stadii de alterare.
Mă aventurez în interiorul casei, în direcția în care o luase și Mark, ghidându-mă după sunetele unei dezbateri televizate. Când intru în livingul care are aproape aceleași dimensiuni cât suprafața totală a casei noastre, Mark abia dacă ridică privirea. E așezat la unul din capetele canapelei albe, în formă de potcoavă, pe care ar încăpea lejer vreo douăzeci de oameni. Ține în mână un pahar plin cu gheață, pe care îl scutură spre mine cu un gest de care nu-mi dau seama dacă este o ofertă sau o cerere. Iau paharul și torn o cantitate generoasă de whisky „single malt”, marca Lagavulin, de pe măsuța VP - 180
cu băuturi din imediata lui apropiere. Nu-mi pregătesc și mie unul, pentru că
știu că în momentul de față o minte limpede e mai indispensabilă decât automedicația, indiferent cât de dură ar fi situația. Sunt de trei ore în sevraj și îmi e tot mai rău. Faptul că stau lângă Mark, din motive amestecate, reprezintă, oficial, noua mea limită de jos, dar rezervele secătuite au ales în locul meu.
— Rebecca. Ce-ai mai făcut?
Plutește între noi absurditatea amabilităților. Evident că nu am de gând să mă confesez, cum am pendulat cu regularitate de la euforia drogatului la omucidere. Nu pot să recunosc faptul că m-am afundat atât de adânc în dependența de droguri, încât am pierdut literalmente noțiunea timpului, a spațiului și a stocurilor. Că aseară, când m-am dus la culcare, mai aveam o jumătate de flacon de Percocet, pe care îl descoperisem, miraculos, într-unul dintre ascunzișurile în care, jur, nu mai era nimic atunci când, într-o stare de maximă intoxicare, îl verificasem. Azi dimineață, însă, flaconul era gol. Nici măcar mie nu pot să-mi mărturisesc despre „ce-am mai făcut”.
În schimb, mi-am pus mâna peste mâna lui liberă și l-am mângâiat. Mark nu se mișcă și nici nu pare să înregistreze atingerea mea. Senzația mâinii lui sub a mea îmi provoacă un surprinzător val de tandrețe față de el.
Sentimentul e efemer și disprețul meu pentru Mark revine imediat în linia întâi.
— Mark, îmi pare atât de rău, atât de rău de Sasha. Am vrut să trec mai devreme, dar nu… nu știu de ce n-am făcut-o. Cred că n-am știut ce să-ți spun. Pur și simplu nu-mi vine să cred că e moartă.
Chestia asta de la urmă este singura fărâmă de adevăr din toate câte i le-am spus.
Mark nu zice nimic și comentatorii politici de pe Fox News umplu tăcerea cu știri incredibile, care par atât de exterioare vieții în care eu sunt prinsă, încât nici măcar nu înregistrez cuvintele. Mark trage o înghițitură zdravănă
din paharul de cristal și își drege vocea.
— Știi, e moartă de mult. Dar nu vor să mă lase să o înmormântez încă.
Până nu obțin tot ce le trebuie pentru anchetă. Nu știam cât de mult durează, de fapt, o autopsie. La televizor nu vezi niciodată asta.
Pare să fie sub influența unor substanțe, altele decât whisky-ul.
— Rebecca, nu mi-am dat seama cât de mult depindeam de ea. N-am știut cu adevărat câte a făcut pentru mine, decât atunci când a dispărut. Știu că n-am fost un soț perfect, dar chiar am iubit-o. Aveam nevoie de ea.
— Știu că o iubeai foarte mult. A fost o femeie deosebită.
Minciunile mele continuă.
Mark râde și se lasă pe spate, măsurându-mă din cap până în picioare, iar VP - 181
privirea îi zăbovește pe sânii mei.
— Să fim serioși, Rebecca. Mănânci rahat de ți-a ajuns până-n ochi. Sasha a fost o scorpie teribilă, care te considera o ridicolă închipuită, asta dacă se gândea vreodată la tine.
A rostit toate aceste vorbe amestecate într-o bolboroseală care a atenuat impactul și îmi dau seama că, de fapt, nu așteaptă un răspuns. Acum privește pe fereastră. Văd o enormă piscină îngropată, și o vatră de foc, și ceva ce arată ca un crematoriu, însă apoi îmi dau seama că este un grătar. Mark pare să fie adâncit în priveliștea superbă din fața lui, dar presupun că e prăbușit adânc în propriile-i gânduri, departe de locul unde suntem.
Mătur din priviri încăperea, de jur-împrejur, caut orice semne legate de informațiile și/sau pastilele pe care le vânez. Nu se vede niciun flacon prin preajmă și nici vreo dovadă fotografică a trupului dezgropat al Sashei.
Treaba cu fotografiile știu că nu e logică, dar mă așteptam ca medicamentele să fie la fel de prezente și de probabile precum sticlele de băutură, care sunt puse la îndemână.
Inspecția mea se oprește, brusc, atunci când văd un pistol așezat deasupra unui maldăr de scrisori nedeschise, ca un prespapier mortal. Nu mă șochează și nici nu mă surprinde că Mark are o armă, dar faptul că o ține așa, la vedere, nepăsător și neglijent, mă face să mă gândesc la starea lui mintală cu îngrijorare.
Privirea îmi pendulează de la pistolul Glock, la Mark, apoi iar la bucata de metal întunecat și simt un puseu de îngrijorare sinceră pentru tipul ăsta. Mi-l închipui stând în întuneric, nefericit și murdar, cu un flux constant de știri despre tot ce e rău în lume, care se repetă în buclă și cu sunet „surround”, cu un cărucior plin cu băuturi, un pistol încărcat și o nevastă moartă. În mintea mea nu încape nicio îndoială că acesta chiar este un bărbat căruia i-a murit soția.
— Mark, te descurci? Ai pe cineva care să vadă de tine? Ai nevoie de ceva?
