— Matu, n-am avut nici…
— Nu mă lua cu Matu! Ai lăsat cadavrul unei femei pe care noi am… Vai, Dumnezeule.
Se chircește, îndoită de mijloc, și icnește a greață.
O apuc de umeri și o las înapoi, pe spate.
— Rebecca, uită-te la mine.
Mă privește sfidător și ochii ei mă sfredelesc.
— Respiră, iubito, îi zic și ea inspiră profund, o dată, apoi încă o dată. Ești ok?
Strânge din ochi și pe urmă dă din cap, că da.
— Bine, ascultă-mă. Am fost foarte atent. Am pus-o într-un loc unde nu avea cum să o găsească nimeni, apoi m-am întors acolo, de îndată ce am putut, și am îngropat-o.
Îmi controlez tonul și îmi dau seama că îi vorbesc de parcă ar fi un copil.
Ochii i se îngustează din nou, dar de astă dată tonul ei e mult mai calm.
— Paul, m-aș simți mult mai bine în legătură cu situația asta, dacă ea ar fi în continuare îngropată.
E rândul meu să mă simt ca un puști idiot, dar mă silesc să trec peste asta.
— Știu. Dar lucrurile sunt în favoarea noastră.
Se uită la mine; mă provoacă să dau sens ultimei propoziții. Sper și eu, cu disperare, că sunt pe cale să o fac.
— Cadavrul acela a putrezit în pământ vreme destulă ca ei să nu mai poată stabili pe cine au dezgropat, așa că atunci când nu au reușit să obțină
identificarea, și-au dat seama că au ajuns în impas. Aveau două femei dispărute, știrea era peste tot în mass-media, așa că au trebuit să facă astfel încât să pară că au rezolvat cazul. Probabil și-au imaginat că în cazul lui Mark aveau un motiv zdravăn și un alibi mai slab, așa că au dat fuga în direcția aceea.
Rebecca își ferește privirea și văd cum cântărește lucrurile în mintea ei.
Corpul pare să i se relaxeze.
— Bine.
— Gândește-te; când detectivii au stat de vorbă cu noi, amândoi le-am oferit imaginea unei căsătorii tensionate între Mark și Sasha, cu tot cu probleme financiare și restul. Au continuat să ne pună întrebări și să
cerceteze și mai adânc. Dar când m-au dus la secție pentru interogatoriu s-au referit la Sheila ca la o tipă singuratică, o persoană care trecea neobservată. Genul fără rădăcini, cu un trecut suspect, cineva care s-ar putea să fi plecat din oraș.
VP - 178
Soția mea s-a tras mai aproape de mine. Ascultă cu mare atenție.
— Da, bine.
— Vezi, deci, că noi amândoi știm că am îngropat o femeie, dar poliția a reușit să dezgroape alta. Pentru că Sasha este o poveste mult mai plauzibilă
– și mai convingătoare. Există bani, există motivul, există răufăcătorul. Zău, iubito. Cu toate poveștile astea de la știri despre abuzul de medicamente pe rețetă, supradoze și crime comise de drogați, cine ar fi mai potrivit de țap ispășitor decât un mahăr de la Big Pharma? Gândește-te la câte ziare vor vinde această versiune.
Rebecca se uită la mine și așa mă duc înapoi cu gândul la acea dimineață, în pat, exact înainte să apară detectivii ăia idioți. Ultimul moment când ne-am simțit în siguranță. Rebecca are în ochi o privire care îmi spune că a ajuns, iar, să creadă că o să scăpăm cu fața curată. Mă ia pe după ceafă, mă
sărută apăsat și se rostogolește în pat. Umerii îi sunt relaxați și cred că o să
reușească să adoarmă la loc.
Stau întins în pat, cu un sentiment profund de ușurare care îmi cuprinde trupul, și mă trezesc regretând că nu pot împărtăși cu Dana această parte a vieții mele. M-am deschis atât de total în fața ei, mi-am descărcat întreaga mea ființă atât de complet, am devenit așa de acut vulnerabil și de gol în preajma ei, că pare un păcat faptul că sunt obligat să maschez această latură
a vieții mele. Desigur, însă, așa trebuie să fie, de dragul nostru, al amândurora.
Mă rostogolesc pe spate și închid ochii. Îmi apare dinainte imaginea casei din Cold Spring Harbor. Văd cum capătă contur și restul clădirii, iar rezultatul final arată exact așa cum mi-am imaginat. Îmi sar în ochi mici detalii. Văd două perechi de papuci pe pardoseala de cireș, lângă șemineu.
Pot să simt vântul rece al toamnei intrând prin fereastra deschisă, făcând perdelele să fâlfâie. Simt mirosul mușcatelor pătrunzând odată cu adierea lui. E perfect. Și nu peste mult timp, o să fie a noastră.
Patruzeci și doi
REBECCA
Faptul că Mark a încetat definitiv să mai iasă din casă mi-a pus o piedică
majoră în încercarea de a reuși să ajung înăuntru, ca să-mi procur ceea ce îmi trebuie. M-a luat disperarea după ce, timp de o săptămână, am condus în fiecare zi prin fața casei lui, fără să detectez vreun semn că mașina s-ar fi VP - 179
mișcat din locul unde stătea parcată, pe alee. Am decis să încerc o abordare diferită și să-i fac o vizită, pentru a-mi exprima condoleanțele.
Când îmi deschide ușa, arată ca moartea.
