— Probabil că a fost înfricoșător.

— A fost… îmi cer iertare, zău.

Am început să plâng și detectivul a împins laptele cu ciocolată mai aproape de mine. Am dus cutia la gură și am luat o sorbitură cu paiul.

Laptele avea un gust sărat.

— Pentru ce îți ceri scuze, scumpo? m-a întrebat el.

Avea o voce gravă și liniștitoare.

— Am făcut ceva rău.

Chiar făcusem ceva rău. Și voiam să-i spun detectivului. Dar nu puteam.

— Scumpo, când ai ieșit din debara tati dormea?

Am dat doar din cap că da. Nu mai puteam vorbi, pentru că altfel nu m-aș

mai fi putut opri.

— Cum te-ai rănit la braț, iubito? Cine te-a tras de el?

Amintirile îmi sunt întrerupte de telefonul care începe să vibreze pe scaun, lângă mine.

Prezint o casă în Bridgehampton și pe urmă ies cu Wes. Nu ajung acasă

decât târziu, nu mă aștepta și cinează fără mine. Te iubesc.

Dispozitivul de urmărire al telefonului îmi arată că e din nou la ea acasă.

Furia pe care o simt ia locul epuizării și îmi reaprinde hotărârea. Sunt bucuroasă că am fost readusă în prezent. Pornesc motorul și o iau spre casa lui Mark, să-mi dea ceea ce mi-a promis conform înțelegerii, și ceva pe deasupra.

* * *

Aproape ajunsă la el, rămân șocată să-l văd pe Mark scos din casă cu cătușe la mâini. În halatul lui, cu părul vâlvoi și ochi fioroși, se zbate ca un animal sălbatic. Aproape că nu pot să-mi întorc privirea. Presupusesem că

va fi acasă, ca de obicei, și eu va trebui să improvizez ca să-l conving, însă

acum, cu această întorsătură a sorții, cred că azi norocul îmi surâde și mie o dată. Lui Mark, nu prea.

Nu accelerez și nici nu încetinesc și mașina mea trece, ușor, mai departe.

Din fericire, niciunul dintre bărbați nu se uită în direcția mea. Într-un gest de o nepotrivită delicatețe, Silvestri îl conduce pe Mark pe bancheta din spate a mașinii de poliție, protejându-i capul cu mâna. Dau colțul străzii, parchez la câteva case depărtare și urmăresc prin oglinda retrovizoare, să văd mașina trecând, înainte de a face, pe jos, drumul înapoi până la casa lui.

VP - 217

Îmi fac socoteala că am la dispoziție cel mult câteva ore ca să obțin ce-mi trebuie, înainte ca proprietatea să mișune de polițiști.

La o stradă distanță, traversez o curte din spate, care știu că are o latură

comună cu cea a lui Mark și a Sashei. Pe alee nu e nicio mașină, dar am pregătită o poveste despre un câine scăpat din lesă, în caz că apare vreun locatar și mă ia la întrebări.

Când ajung în curtea lor, o iau direct spre casa de oaspeți. Nu mă

gândisem la asta, când am venit să-l văd pe Mark, dar acum îmi e foarte clar că aici își ține medicamentele. Fusesem în casa de oaspeți doar de două ori, și numai pentru puțin timp, când eram disperată și luam pastile de la Mark, în afara orelor de serviciu. Sigur că nu ne regulasem niciodată acolo, așa cum le spusesem lui Wolcott și lui Silvestri, și niciunde în altă parte, de fapt.

Gândul îmi făcea greață.

Soarele e sus pe cer și în jurul lui se adună niște nori cenușii. Mă strecor de-a lungul marginii curții, cât pot de aproape, ca să o tai apoi drept spre căsuța situată la capătul piscinei, sub umbra nenumăraților copaci. Sunt surprinsă cât de lucidă și de plină de energie mă simt și, pe urmă, îmi dau seama că astăzi încă nu luasem nicio pastilă.

Nu mi-e greu să sparg încuietoarea ușii și, în mai puțin de două minute, sunt înăuntru. Așa cum era de așteptat, casa de oaspeți e în același sistem digital de alarmă ca și casa mare. Tabloul electronic, aflat imediat după ușă, scoate un bip de confirmare după ce tastez data de naștere a Sashei. Pe ferestre intră destulă lumină naturală, ca să nu fiu nevoită să aprind becurile. Interiorul e o singură cameră, mare, cu un spațiu mansardat deasupra, accesibil pe o scară îngustă. Mai sunt o canapea, o măsuță de cafea și un televizor cu ecran plat, care ocupă cea mai mare parte a spațiului, și o nișă cu bar, dincolo de zona de șezut. Într-o parte e și o baie mică.

Mă duc la barul pe care Mark l-a proiectat după modelul unui bârlog pentru bărbați de prin anii 1970, inclusiv cu o firmă de neon, Miller Time, pusă în fundal, și pahare de forme diferite, agățate deasupra. Deschid câteva dulapuri și sertare, fără prea mare entuziasm, dar știu că Mark se consideră

prea isteț, ca să nu aibă o ascunzătoare special gândită. Ciocănesc în pereți să aud dacă sună a gol, răstorn pernele canapelei și salt carpeta să văd dacă

nu e vreun seif în podea. Nimic. Caut pe perete o eventuală pictură care ascunde seiful, însă zidurile gri sunt goale, nu au nicio fotografie sau tablou.

Nori negri, grăbiți, acoperă soarele și în casa de oaspeți pătrunde acum o lumină cenușie care face ca ora să pară mai târzie decât este, de fapt. Îmi folosesc lanterna de la telefon ca să mă orientez. Ușa de la baie este închisă

și, când o deschid, mă pune jos mirosul de clor. Abia dacă reușesc să mă

strecor înăuntru, pentru că spațiul îngust e ocupat aproape în întregime de o VP - 218

pompă industrială de apă, pe care reușesc să o recunosc doar grație anilor în care Paul a lucrat în construcții și câtorva crize de anxietate ale lui, provocate de inundarea unor proprietăți. Mi se pare ciudat să ții așa un lucru în baie, în loc de garaj, dar, după ce ciocănesc vasul de metal în câteva locuri, mă conving că nu este un depozit de produse farmaceutice. Nu-mi dau seama cât de puternic este mirosul de clor, decât după ce ies din baie și sunt nevoită să mă așez, amețită.

Mă aventurez sus, la mansardă. Lanterna aruncă o lumină fantomatică, în timp ce o plimb prin spațiul de sus. Mansarda este ea însăși prea mică și acolo nu e nimic altceva, în afară de câteva cutii pe care scrie „discuri” și în care, când le deschid, găsesc doar o colecție de discuri de vinil, așa cum stă

scris. Acum sunt frustrată și încep să simt cum efectele stimulante ale adrenalinei lasă loc sevrajului.

Din capătul de sus al scării, examinez spațiul de dedesubt, căutând orice indiciu că un lucru a fost mișcat de la locul lui sau că ar exista un container disimulat. Mark poate că știa că nu era decât o chestiune de timp, până ce vor veni să-i percheziționeze casa sau, poate, s-a speriat când polițiștii au început să-l viziteze și s-a descotorosit de pradă. Poate că a mutat-o sau poate că greșesc eu și ascunzătoarea lui se află în casa mare ori în garaj. Mai sunt, încă, multe locuri de cercetat și cine știe când o să revină poliția. Mă

încearcă disperarea.

Fereastra mică a mansardei dă spre piscină și spre casa mare. Accept faptul că lucrul pe care îl caut nu e aici. Dacă vreau să obțin ce-mi trebuie, va trebui să merg acolo.

Când ies, mirosul de clor pare să se țină după mine, afară, chiar și după ce am închis ușa și am încuiat-o. Merg pe aleea care înconjoară piscina și îmi imaginez nenumăratele petreceri care au avut loc aici și în care Sasha a fost vedeta. Nu prea cred că vor mai fi aniversări aici, o lungă bucată de vreme.

În timp ce traversez curtea spre casă observ că, în ciuda vremii calde, copertina este în continuare bine fixată deasupra piscinei.

Mai fac circa cinci pași spre casă și, pe urmă, mă întorc pe călcâie și decid să dau totuși ocol bazinului. Știu că e riscant să stau atât de mult expusă, dar ceva mă trage în direcția piscinei.

Parcurg cam jumătate din cerc și apoi observ ceva. Unul dintre cârligele de metal care trebuie să fixeze copertina este desfăcut. Mă ghemuiesc și încerc să ridic materialul bine întins, ca să luminez cu lanterna dedesubt. E

prea strâns, așa că mai desfac și următoarele trei cârlige, care formează

colțul rotunjit al prelatei. Cu șinele de metal de deasupra și cu scările care coboară în piscină, aflate dedesubt, cred că pot ridica un colț, cât să intru.