Ridică din sprâncene și își mută iar privirea, aprobator, pe sânii mei, apoi în jos, pe trupul meu.
— Șomajul îți priește, Rebecca.
Nu apuc să mă împac definitiv cu nivelul până la care sunt dispusă să mă
înjosesc, pentru ceea ce îmi trebuie, că privirea lui Mark se întoarce iar în direcția lui Hannity27 și a unei comentatoare blonde, îmbrăcată într-o rochie roșie, decoltată adânc, și având buze asortate, injectate cu acid hialuronic.
Vorbește fără să se întoarcă spre mine.
27 Sean Patrick Hannity (n. 1961) – moderator american de talkshow și comentator politic de orientare conservatoare.
VP - 182
— Știi, Rebecca, atunci când a apărut știrea despre Sasha, niciuna dintre scârbele alea pupincuriste pe care le ținea drept suită nu a dat vreun semn.
Nici bărbații lor plicticoși, pe care m-am prefăcut că-i plac și cu care am împărțit whisky-ul meu bun și diagonala de doi metri.
Mi-a luat o secundă să-mi dau seama că se referă la televizorul lui cu ecran plat.
— Familia ei abia dacă mai vorbește cu mine. Iar la serviciu toată lumea e în greva tăcerii. Am primit o grămadă de aranjamente florale și de lasagna, dar mai nimic în sensul unor mesaje cu adevărat omenești. Așadar, ca să-ți răspund la întrebare, în afară de menajera noastră și de cei doi labagii de detectivi care anchetează uciderea Sashei, tu ești singura care „vede de mine”. Nostim, nu?
Ostilitatea din vocea lui monotonă e profund neliniștitoare. Mark nu a fost niciodată genul afectuos și drăgălaș, dar acum îi lipsește caracterul jucăuș și mucalit, care nu lăsa ca sarcasmul lui să se transforme în răutate pură.
— Mark… îmi pare sincer rău. Ar fi trebuit să vin mai demult. Sau măcar să te fi sunat.
— Erai una dintre ultimele persoane de la care mă așteptam să primesc vești. Nici nu te-aș fi condamnat. Te-am concediat sau probabil te-am făcut să-ți dai demisia. Îmi închipuiam că mă urăști. Ca să fiu sincer, Rebecca, nu mi-ar fi păsat nici cât negru sub unghie dacă nu te-aș mai fi văzut niciodată.
Întotdeauna ai produs mai multe probleme decât profit. Partea nostimă a chestiei este că lucrul de care am cea mai mare nevoie acum e ceva ce tu chiar poți să-mi dai.
Ciulesc urechile, dar într-un fel, nu cred că el are nevoie de ceva atât de direct cum erau metodele mele anterioare de quiproquo. Mă uit la el, nerăbdătoare.
— Polițiștii cred că Sasha a fost ucisă joi, 15 martie. Nu au anunțat în mod public, dar sunt destul de siguri că aceea e data. În noaptea cu pricina, eu am fost singur. Dacă ar fi fost cu câteva nopți mai înainte sau mai târziu, aș fi avut alibiuri. Și chiar dacă ele nu mi-ar fi adus trofeul de soțul perfect, mi-ar fi asigurat una sau două companii feminine, care m-ar fi putut plasa în altă
parte și nu acasă la mine, singur, fără să am habar că între ora de antrenament și happy hour28, cineva îmi răpea nevasta și o împușca.
Întâmplarea face să-mi fi verificat mesajele, pentru siguranță, și, ce să vezi, exact în seara respectivă mi-ai trimis tu un mesaj, să-mi ceri ceva marfă.
28 Termen de marketing desemnând o perioadă de timp în care un local (restaurant, bar etc.) oferă
reduceri la prețul băuturilor alcoolice precum bere, vin și cocktailuri. (en.) VP - 183
Sunt gata să pariez că atunci erai singură și prin împrejurimi. Nu ți-am răspuns la mesaj, pentru că tocmai atunci aveam o partidă solo și nu mă
simțeam prea generos și în căutare de companie.
Încerc să evaluez beneficiile care se vor naște din ceea ce știu că are de gând să-mi ceară. Nevoia turbată să mă droghez cu ceva nu ajută prea mult chestiunii și nici încrederii în puterea de negociere, pe care, altfel, poate că
aș fi avut-o. Mă trece o sudoare rece și simt cum fierea îmi urcă în gât, prevestind voma. Îl văd pe Mark uitându-se la tremurul mâinilor mele. Mi le încleștez, să le potolesc.
— Mark, pot să merg la baie? Nu mă simt prea bine.
— Ai grijă, Rebecca. Apucăturile tale încep să se vadă.
Pe buze i se așterne un surâs pungit, arogant. Face semn cu mâna spre o ușă din direcția opusă celei din care intrasem și se reîntoarce, de îndată, la băutura lui și la urmărirea știrilor fără miez.
O iau la fugă în direcția băii și abia dacă reușesc să ajung până în prag înainte de a-mi deșerta conținutul stomacului în bideul aflat cu doar câțiva centimetri mai aproape de ușă decât veceul, poziționat față în față cu el.
După ce îmi revin, mă clătesc cu o gură de Listerine de sub chiuvetă și deschid robinetul cu presiune maximă, să acopere orice zgomot pe care l-aș
putea face în timp ce cotrobăi în dulapul de medicamente, așa cum plănuisem încă de dimineață, când am descoperit că nu mai am nicio provizie.
Nu găsesc altceva mai tare decât Advil, așa că închid dulapul, frustrată și din nou îngrețoșată. Trag tare aer în piept și îmi netezesc puțin cămașa, tergiversând ceea ce știu că va trebui să accept.
Când descui ușa de la baie, Mark stă în hol, la câțiva centimetri distanță de mine. Are în mână un flacon portocaliu, familiar, pe care îl scutură ca pe o zornăitoare. Glandele salivare îmi umplu gura și inima mi-o ia la trap.
— Pe astea le cauți?
Are un aer disprețuitor, cu pantalonii lui de pijama murdari, cu maioul și halatul lăbărțate.
Îmi întind brațul, înainte chiar ca gândul să fi fost complet procesat.
— Nu așa de repede, dulceață.
Îmi ia mâna într-a lui, cu un gest deloc delicat.
— Ok, Mark.
— Ok, Mark, ce?
