— Nu pe cine ştie ce chestie. Am aruncat o vorbă niţel cam jignitoare la adresa lui Patrick, cum că, fiind avocatul mătuşii Evelyn, mare nătărău a fost de n-a aflat că ea n-avea niciun sfanţ de lăsat moştenire, iar lui Meg i-a sărit muştarul că mi-am permis să-l critic. Nu-i aşa că-i groaznic ce reprezintă

pentru ea chiar şi acum când ştie totul despre el şi Imogen?

Trebuie să-şi dea seama că pentru el ea nu înseamnă nimic.

— Ai încercat să-i dai un telefon, să-l întrebi dacă n-a văzut-o cumva? – l-am întrebat.

— Da, l-am căutat la birou şi, mai târziu, acasă şi mi-a spus că nu ştie nimic. Părea îngrijorat, dar nu cred că-i păsa cu adevărat.

— Ai sunat la poliţie?

— Încă nu. N-am vrut s-o fac să se simtă hăituită, în caz că tot ce şi-a dorit a fost o clipă de singurătate. Dar acum, că

s-a făcut aşa de târziu, ar trebui să sun. Ce ziceţi?

Tocmai voiam să-i spun că, după părerea mea, ar trebui să

sune, când Felix mi-a smuls telefonul din mână. Stătuse lângă mine şi auzise aproape tot ce-mi spusese Paul.

— Eu unul încă nu m-aş duce la poliţie, Paul, zise el. Dă-149

mi un pic de timp. Cred c-am s-o găsesc şi probabil că asta o să-i convină mai mult decât să se ştie cu poliţia pe urmele ei.

— Ştii, deci, unde-ar putea fi? – întrebă Paul.

— Mi-a venit o idee grozavă, răspunse Felix.

Am vrut să-i înşfac telefonul din mână şi să-i spun lui Paul să nu ia-n seamă cuvintele lui Felix, dar acesta îmi pară

gestul cu un braţ.

— Dacă mă-nşel, o să revin cu un telefon îndată – zise el –

şi-atunci o să te poţi adresa poliţiei.

Puse receptorul în furcă.

— Ce-ţi veni să vorbeşti aşa cu bietul băiat? – l-am întrebat furioasă. Vezi bine că e înnebunit de îngrijorare şi habar n-ai unde-i Meg, acum, când ştii că nu-i la tine acasă.

— Ba am habar, spuse Felix. Ideea mi-a venit în timp ce vorbeai la telefon. Haide, să mergem şi s-o luăm.

Porni spre uşă. Am rămas locului.

— Unde este? – l-am întrebat.

— La Huddleston.

— Dar el a zis că n-a văzut-o.

— Scrie undeva c-a spus neapărat adevărul?

— Ce te face să crezi că-i la el?

— Faptul că nu poate sta departe de el. Şi acum am certitudinea că ea a ajuns la concluzia că dacă o să-i împărtăşească bănuielile ei în legătură cu testamentul, el va fi în măsură să-i ofere o explicaţie. Să mergem, nu cred c-avem timp de pierdut.

Ceva din tonul lui mă făcu să simt un sloi de gheaţă pe şira spinării. Înzestrat cu o intuiţie ieşită din comun, care-i permitea să fie un farsor desăvârşit, Felix avea deseori dreptate în privinţa oamenilor în situaţii în care flerul meu dădea invariabil chix. Am pornit cu el, deşi nu-l credeam întru totul.

Am luat maşina lui, la volan urcând el. Afară încă nu se întunecase complet, dar era în amurg, cea mai înşelătoare lumină a zilei, când umbrele par corpuri solide, iar corpurile solide par imateriale. Ambiguitatea luminii crepusculare îmi sporea starea de încordare. De vreo două ori am dat să-i spun ceva lui Felix, dar el nu mi-a răspuns. Părea să se 150

concentreze exclusiv asupra şofatului. Ştiam însă că-i doar o aparenţă, la fel de înşelătoare ca şi amurgul nedesluşit prin care mă purta. Conducea excelent, acordând acestei activităţi o infimă parte a capacităţii sale de concentrare. Concentrarea lui de-acum fie ţinea de rolul său de mare detectiv, fie era aplecată asupra unui lucru despre care până acum nu-mi spusese nimic.

Am ocolit piaţa de zarzavaturi şi am intrat pe o stradă care pornea din piaţă şi ducea spre blocul lui Patrick. Locuia singur şi curăţenia i-o făcea dimineaţa o menajeră. Cel mai adesea lua masa în diferitele restaurante ale oraşului. Nu era un tip aşezat, ca Felix, în stare să se descurce singur. Când am cotit pe aleea care ducea la blocul lui, o clădire în stil pseudo-georgian, din cărămidă roşie, eram sigură că nu-l vom găsi acasă, că o fi cinând undeva în oraş şi că plimbarea noastră se va dovedi zadarnică.

Dar exact în momentul în care Felix dădea să cotească

într-un spaţiu liber din parcajul aflat în faţa blocului, din casa scării au apărut două siluete care s-au oprit o clipă la lumina becului. Erau Meg şi Patrick. Acesta o ţinea pe Meg de cot şi păreau angajaţi într-o discuţie serioasă. Porniră pe alee către o maşină parcată ceva mai departe de-a noastră.

Felix dădu grăbit în marşarier şi ieşi din spaţiul în care se pregătise să parcheze.

— Uite-l că are maşina, zise el. Cum a reuşit să ocolească

ulmul ăla căzut la pământ?

— Nu-i a lui, am răspuns. Probabil a închiriat-o.

Mă pregăteam să cobor din maşină, cu gând s-o strig pe Meg.

Felix mă trase înapoi şi, aplecându-se peste mine, trase portiera.

— Nu, nu acum, îmi spuse el. Acum o să-i urmărim.

CAPITOLUL ZECE

Aveam să-mi dau seama curând încotro se deplasează

151

maşina din faţa noastră.

— O duce acasă, am zis.

— Perfect, spuse Felix. Asta şi speram să facă.

— Deci n-ai crezut nicio clipă că ar fi în primejdie alături de el.

— În privinţa asta, e mai bine că ne-am luat măsuri de prevedere, decât să avem regrete mai târziu.

— Sau te-ai gândit că ea ar putea reprezenta un pericol pentru el?