— Îmi pare rău, Felix, dar cred c-ar fi o prostie din partea mea. Poliţia ar crede că am ceva de ascuns. Mai bine rămâi tu aici, dacă ţii neapărat să mă iei sub aripa ta.
— Fie, dacă asta ţi-e voia.
— Ce crezi că i-a adus aici? – am întrebat, De ce n-au 117
purces direct în Scoţia, dacă chiar au avut de gând să
meargă acolo?
Părea să nu-mi fi auzit întrebarea, i-am repetat-o.
Izbucni, fără veste, exasperat:
— De unde dracu’ să ştiu? Acolo mi-au zis că se duc.
— Nu cumva au adus miniaturile înapoi?
— Nu, nu, nu! Nu ei le-au furat!
— De unde ştii? Nu ţi-au spus nimic, nu? Sau ţi-au spus?
Ce te face să fii aşa de sigur în legătură cu miniaturile, nu cumva faptul că ştii motivul real care i-a adus aici?
L-am văzut cum îşi încleştează şi-şi descleştează mâinile, făcând parcă un efort teribil să-şi păstreze cumpătul.
— Ascultă-mă – zise el cu un calm sub care se ascundea exasperarea –, poate nu ţi-a trecut prin minte, dar mi-au fost prieteni de nădejde. Vestea morţii lor, căzută din senin, e-o lovitură grea şi stilul tău de-a mă bombarda cu întrebări nu mă ajută cu nimic. Din câte te cunosc, urmează să sugerezi că şi eu am de-a face cu povestea asta. Orice s-ar întâmpla, eu sunt întotdeauna vinovatul, ştiu bine. Nici nu mă aştept la altceva din partea ta. Dar mă aşteptam ca, măcar o dată, să fii şi tu mai delicată.
— Dar nu te-am acuzat de nimic, am zis. Şi sunt sigură că
n-ai nimic de-a face cu moartea lor. Violenţa, ca şi şantajul, nu e genul tău. Mi-a trecut prin minte doar că ai putea şti de ce-au venit.
Felix scutură din cap.
— Nu ştiu cu nimic mai mult decât tine. Nu trebuie să faci mutra asta sceptică. O, Doamne, ce mi-o fi trebuit să vin aici acum două seri? Ştii, mi-am zis că m-ai putea ajuta. Cu cât îmbătrânesc, îmi doresc tot mai mult să-mi schimb modul de viaţă. Cu atât mai mult îmi doresc să fiu genul de om care-ai dori tu să fiu. Şi am venit aici în speranţa că voi găsi… ei bine, un refugiu, să zicem, în timp ce-mi dau silinţa de-a exersa rolul de cetăţean cumpătat, demn de încredere. Şi tot ce ţi-a putut da prin minte este c-am venit să fur nişte bibelouri de la o bătrână aflată pe patul morţii.
— Bietul de tine, iar cauţi un adăpost, i-am sugerat eu. Of, Felix, dacă nu mi-ai fi împuiat de-atâtea ori capul cu texte 118
din astea… Dar rămâi aici, te rog, cât pofteşti. Sunt sigură
că-i un lucru mai înţelept decât s-o tai spre Londra. Mai devreme sau mai târziu poliţiştii tot vor dori să stea de vorbă
cu tine. În locul tău, m-aş duce la ei fără a mai aştepta să fiu căutat.
Oftă sumbru.
— S-ar putea să ai dreptate. O să mă mai gândesc la asta.
Poate o să merg mâine dimineaţă.
N-a mai fost nevoie să se ostenească până acolo, fiindcă au venit ei la noi. Au sosit pe când tocmai luam micul dejun, nu inspectorul-şef Chance, ci sergentul cu părul cârlionţat şi un detectiv de la judiciar.
Avusesem din nou o noapte agitată. Nu-mi dădea pace rugămintea formulată de Felix cu o seară în urmă, pe care o respinsesem din capul locului, fiind de prea multe ori păţită
cu el în trecut. Dar dacă spusese şi el o dată în viaţă
adevărul, nu fusese oare hain şi ipocrit refuzul meu de a-l ajuta?
Crezusem că m-am dezobişnuit să-mi fac griji în legătură
cu el. Luasem de mult hotărârea de-a nu mai crede în promisiunile lui, cum c-o să se dea pe brazdă, şi-n acelaşi timp îmi dădusem seama că nu voi putea accepta niciodată
modul lui de viaţă de care nu părea a fi în stare să se dezbare, încercările mele de odinioară de acceptare a stării de fapt îmi lăsaseră un gust amar.
Cu toate astea, avea în el ceva ce-mi răsturna de fiecare dată părerile şi mă îndemna să cred că poate ar trebui să mai încerc o dată. Era ciudat faptul că după atâţia ani părea să
aibă pentru mine o afecţiune sinceră şi afecţiunea nu-i ceva să se găsească pe toate drumurile şi să fie respinsă cu nechibzuinţă.
La ceasurile nopţii, acest gând nedesluşit luase proporţii uriaşe în mintea mea. Ştiam că ar fi mai uşor să mă las călăuzită de înţelepciune la lumina zilei, însă stând în întuneric singură, cuprinsă de insomnie, dorinţa arzătoare de-a avea din nou pe cineva, chiar dacă nu perfect, care să
mă iubească, se amplificase în sufletul meu până când ajunsese să mă sperie. Ba simţeam că dacă aş ceda acestei 119
porniri ar însemna să-mping lucrurile la limita absurdului, ba mi se strecura-n suflet îndoiala că dacă i-aş rezista aş da dovadă de-o prostie crasă. În consecinţă, când Felix mi-a adus la aşternut o ceaşcă cu ceai, am fost irascibilă şi ingrată de parcă el era de vină că petrecusem o noapte albă, hărţuită de conflicte lăuntrice, şi asta l-a jignit atât de mult, încât, întâlnindu-ne la micul dejun, am rămas amândoi tăcuţi şi ursuzi. Sosirea poliţiştilor ne-a făcut să ieşim din această stare.
I-am poftit în camera de zi. După ce ne-am aşezat cu toţii, tânărul sergent cu mutră nevinovată ne întrebă dacă am auzit ştirea despre soţii Bodwell. Am răspuns că am auzit-o cu o seară-n urmă la radio.
— Aha, la radio, zise sergentul de parcă era vorba de-o invenţie nouă, uluitoare. Bănuiesc că i-aţi cunoscut, domnule, urmă el, uitându-se la Felix.
— Da, răspunse Felix. Presupun că asta o ştiţi de la domnul Huddleston.
