M-am îndreptat spre uşă, dar m-am oprit din drum.

— Felix, ştiu că sună melodramatic, dar dacă e un strop de adevăr în tot ce-am discutat, nu-nseamnă că asupra lui Meg planează un pericol?

— N-aş zice că nu planează, răspunse el.

— Desigur, ea nu ştie nimic din ce se-ntâmplă-n jurul ei, dar încearcă să intuiască.

— Asta în cazul în care soţii Bodwell nu i-au pomenit cumva că au asistat în calitate de martori la întocmirea unui testament. Eu unul nu ştiu dacă i-au pomenit sau nu.

— Ei bine, şi-atunci n-ar trebui să mergem la poliţie?

— Ca să le spunem ce mi-au povestit soţii Bodwell? Ce motive ar avea să-mi dea crezare?

— Ce motive ar avea să nu-ţi dea?

— Faptul că Huddleston va tăgădui acest lucru şi că n-au nicio dovadă împotriva lui, în afară de cuvântul meu. Iar el este un cetăţean respectabil.

Aici Felix avea oarecare dreptate. M-am dus la bucătărie, am deschis o conservă cu şuncă şi am făcut câteva sandvişuri şi cafea. În tot acest timp mă întrebam, ca de-atâtea ori, cum o fi să fii în pielea lui Felix. De obicei, era atât de convingător, încât bine-nţeles că ar fi fost crezută orice bazaconie care i-ar fi ieşit pe gură, dar în acelaşi timp, în străfundul conştiinţei sale, i se părea ceva firesc să nu fie crezut. Şi cu cât mai aproape era de adevăr, cu atât mai mult se aştepta să i se pună spusele la îndoială. Întotdeauna o parte din el se temea teribil să nu fie dată-n vileag. Uneori îl simţeam atât de patetic, încât îmi venea să-l iau sub aripa mea ocrotitoare, deşi ştiam că nu i-ar face deloc bine.

Încercarea de a-l apăra pe Felix de el însuşi ar fi fost o 134

minunată pierdere de vreme.

Am pus sandvişurile şi cafeaua pe-o tavă şi le-am dus în salon.

După-prânz i-am spus că mă duc la cumpărături şi am pornit către Whitefield’s, să iau ceva de mâncare pentru cină.

Deşi piaţa nu era chiar aşa de aproape, am mers pe jos în loc să iau maşina, fiindcă aveam nevoie să fiu câtva timp singură, să cuget în tihnă la câteva lucruri. N-aveam chef să

gătesc ceva ce-ar fi solicitat multă atenţie, aşa că n-am cumpărat decât nişte cotlete, o conopidă şi nişte fructe, dar cumpărăturile făcute pentru noi doi în locul celor făcute doar pentru mine mi-au stârnit o nostalgie deloc neplăcută.

Aproape că mă bucuram. Pornind spre casă, mi-am dat seama că n-am apucat să chibzuiesc mai deloc, după cum intenţionasem ci-mi pierdusem timpul visând prosteşte la avantajele prilejuite de cumpărarea a două cotlete în loc de unul şi a unei conopide care nu era cea mai mică de pe tarabă, şi mi-am zis că nu-i a bună, într-un moment în care însuşi Felix dădea semne că-i stăpânit de instincte domestice.

Mă plimbam agale, acordându-mi răgazul necesar spre a-mi aduce aminte că viaţa alături de Felix, cel puţin pentru mine, este insuportabilă. Îmi ziceam că există, pesemne, femei pe care le-ar putea face foarte fericite. Ca să nu-l nedreptăţesc, trebuie să recunosc că pentru amândoi a fost un ghinion faptul că afecţiunea, lui a ajuns să se reverse asupra mea.

Deschizând uşa de la intrare, am auzit frânturi de dialog în salon. Oaspetele era Nigel. După ce mi-am dus coşul cu cumpărături la bucătărie şi m-am alăturat lui Felix şi lui Nigel, acesta din urmă se sculă de pe scaun şi exclamă: „Ah, Virginia“, de parcă ar fi fost uşor surprins să dea de mine în propria mea casă, şi rămase locului, privindu-mă serios îngrijorat, ceea ce îmi strecură-n suflet teamă:

— Ce s-a-ntâmplat? – l-am întrebat cu sufletul la gură.

— E vorba de Meg, răspunse el. Se pare c-a dispărut. Am trecut pe-aici să văd dacă, întâmplător, nu-i la voi. Felix zice că n-aţi văzut-o.

135

— De azi-dimineaţă n-am mai văzut-o, am zis. Dar cum adică a dispărut?

— Se pare c-a plecat de-acasă fără să fi lăsat nimănui vorbă.

— Când?

— Nu ştim. O aşteptam să apară la prânz şi după o vreme mi-am zis că s-a făcut târziu, dar nu-mi ardea să comentez chestia asta, fiindcă, în fond, e cât se poate de drăguţ din partea ei că are grijă de noi toţi, aşa că am mai aşteptat o bucată de vreme, iar apoi, pe la vreo două şi un sfert, m-am gândit că s-a-ntâmplat ceva şi m-am dus s-o caut, şi am constatat că nu-i nicăieri. Am căutat-o prin toată casa şi-n grădină, dar nici urmă de Meg.

— Unde a fost Paul în tot acest timp? – am întrebat. Nu s-a alarmat şi el?

— Nu sunt sigur, dar am impresia că s-au certat, răspunse Nigel. L-am găsit inventariind cărţile lăsate de mătuşa Evelyn, punându-le deoparte pe cele de care nu avea nevoie şi, când l-am întrebat dacă n-a văzut-o pe Meg, a mormăit posac că nu şi că oricum nu-i arde de prânz.

— Ultima oară când i-am văzut, n-aş fi zis că-s puşi pe ceartă, am zis eu, aducându-mi aminte ce drăgăstos o ţinuse Paul în braţe pe Meg, care bâzâia, de zor. Dar dacă s-a lăsat cu vreo gâlceavă între dânşii n-ar explica asta dispariţia ei?

Pur şi simplu o fi ieşit din casă, să scape de el o bucată de vreme.

— Sunt sigur că aşa stau lucrurile, zise Felix.

Am avut dintr-o dată certitudinea că lucrurile nu stau aşa sau, cel puţin, că nu asta-i părerea pe care şi-o făcuse Felix.

Îi cunoşteam aşa de bine modulaţiile glasului, încât îmi dădeam seama cu uşurinţă că nu crede ce-a zis. În plus, nu-mi dădea deloc pace gândul funest că Meg ştie lucruri care s-ar putea dovedi periculoase.

— A luat ceva cu ea? – am întrebat. Vreo valiză sau altceva?

Nigel păru să fie un pic pus în încurcătură.

— Mă tem că nu prea mă duce mintea la ce-ar putea lua o fetişcană cu ea, dacă i se năzare brusc c-a sosit momentul s-136

o şteargă. Am aruncat o privire-n dormitorul ei şi am impresia că, dacă a luat ceva cu ea, n-a luat cine ştie ce.

Şifonierul era plin de rochii. Sertarul era plin de… de ciorapi şi alte chestii de-astea. Pe măsuţa de toaletă erau cosmetice şi o perie de păr. Dar atunci când l-am îndemnat pe Paul să

mă ajute în căutările mele, am căzut amândoi de acord că

poşeta ei părea să lipsească. Ştiu că asta ar putea sugera faptul că s-a hotărât brusc să plece-n oraş şi să ia prânzul de una singură, vrând să scape de Paul şi de mine, ca să nu mai zic de casă, şi totuşi, sunt îngrijorat. Sincer vorbind, azi sunt cam întors pe dos şi observ că am tendinţa să-mi imaginez tot ce-i mai rău. Totuşi, îmi închipui că, după părerea voastră, mă port prosteşte.

— Din punctul tău de vedere, care-ar putea fi lucrul cel mai rău? – întrebă Felix,

— Ei, acela că a dat de necaz.

— Nu că pur şi simplu s-a hotărât să meargă la poliţie?

Ne aşezaserăm toţi trei. Nigel stătea cu mâinile pe genunchii lui dolofani şi ne privea ba pe unul, ba pe celălalt, parcă sperând să surprindă pe chipurile noastre vreo expresie care să-i dezvăluie ceva important.

— La poliţie! – exclamă el. Doamne Dumnezeule, cum de nu mi-a trecut prin minte? Credeţi, deci, că ştia sau avea impresia că ştie ceva despre întâmplările astea îngrozitoare, ceva ce-ar trebui să le spună poliţiştilor? Pesemne c-a plecat după venirea lor. Ce ziceţi, i-or fi zis ceva care-a pus-o pe gânduri în legătură cu vreun lucru ştiut de ea, dar a cărui semnificaţie îi scăpase mai devreme? Cred că-i cu putinţă

una ca asta.

— Vasăzică, au mai venit o dată poliţiştii? – l-am întrebat, realizând abia după aceea că am pomenit cuvântul poliţie pe tonul cu care aş fi vorbit despre nişte gângănii scârboase, care au invadat casa.

Nigel continua să-şi frece genunchii.

— A, da – zise el –, au vrut să se uite la toată încălţămintea noastră. După noroi, ştiţi, în caz că vreunul dintre noi a fost cel care a dus cu maşina cadavrele soţilor Bodwell până la drumul acela de ţară unde au fost găsite, iar apoi s-a-ntors 137

acasă pe jos, prin ploaie. Asta-nseamnă o plimbare foarte lungă pe-o noapte ca aia. Eu unul n-aş fi avut nici un chef s-o fac. Nu-s sigur că poliţia ne-a avut în vedere pe toţi, dar fapt e că ne-au luat toţi pantofii pe care i-am purtat în seara aceea. Întâmplător, ai mei au fost de-atunci lustruiţi. Mi-i fac în fiecare dimineaţă, dar am simţit că treaba asta li s-a părut suspectă. Iar Meg şi Paul aveau amândoi câte o pereche de pantofi murdari de noroi, dar, vă aduceţi aminte, ei au fost la cumpărături după micul dejun în dimineaţa de după furtună