— Ce doreşti – un whisky?

— Te rog.

Ieşi mormăind în barbă, dezaprobator, şi-n câteva clipe se-n-ntoarse cu câte un pahar pentru fiecare.

— Ce ziceai de Meg? – mă întrebă aşezându-se la loc.

— N-am spus decât că m-am întâlnit şi cu ea. Dar e ceva ciudat cu ea, Felix. Am întrebat-o doar dacă are idee despre ce-ar fi putut şti soţii Bodwell despre careva dintre cei din casă şi subit au şi apucat-o pandaliile. A plâns şi s-a tânguit şi s-a zvârcolit. Iar Paul a intrat şi m-a acuzat că am băgat-o în sperieţi şi interesant e că am impresia că într-adevăr am băgat-o.

Felix sorbi prudent o gură de whisky, apoi puse paharul jos cât mai departe de el, vrând parcă să se asigure că o să-i ajungă până când eu golesc vreo două-trei.

— Vasăzică, ştie ceva şi preferă să păstreze taina, zise el.

Sau, poate că abia acum o fi priceput despre ce-i vorba. Şi n-a mai rezistat, i-au cedat nervii. Bine-nţeles că-i ceva în legătură cu Huddleston.

— Aşa m-am gândit şi eu. Nu cred că şi-ar ţine gura pentru nimeni altcineva, nici măcar pentru Paul.

— Nu.

Felix se cufundă în gânduri. Pleoapele i se lăsară până

ochii i se închiseră aproape de tot. Îşi încreţi fruntea înaltă.

Îşi încleştă mâinile şi păru să cadă într-un fel de transă mai uşoară sau cel puţin să uite că nu-i singur. Întreaga atenţie i se concentra asupra unei probleme numai de el ştiută. Dar, brusc, deschise ochii şi privirea lui senină, ochii lui albaştri 131

rămaseră pironiţi asupra mea.

— Am sperat că nu va trebui să mă refer la asta – zise el –, dar ar fi mai bine să mărturisesc că în ceea ce-i priveşte pe soţii Bodwell n-am fost absolut sincer cu tine.

— Mă uluieşti, zău, am zis eu.

— Nu mă lua aşa, aici e vorba despre ceva grav.

Îşi-frecă fruntea cu un gest care-i şterse încreţiturile şi-i aşternu pe chip o mină prietenoasă.

— Eram prieteni, mă-nţelegi. Aveam încredere în ei. Mi-aş

fi băgat mâna-n foc pentru ei. Am fost convins că s-au hotărât să nu mai practice şantajul. Şi mi-au povestit ceva despre Huddleston şi mi-au zis c-ar merita osteneala la o adică, dar amândoi au râs şi prin purtarea lor m-au încredinţat că nici prin gând nu le trece să se folosească de ocazie, că totul nu-i decât o glumă. Din cauza asta nu ţi-am spus nimic până acum. Mi-am zis că n-ar face decât să

complice lucrurile şi să le păteze amintirea. După cum ştii, prietenii înseamnă mult pentru mine şi nu mi-ar plăcea să le fiu necredincios.

Asta nu era ipocrizie. Un prieten, fie el oricum, îi întărea lui Felix convingerea că nu-i chiar aşa de imperfect pe cât recunoştea, în sinea lui, câteodată, că este. Dar n-aveam niciun chef să mă las impresionată de acest aspect.

— Unde vrei să ajungi? – l-am întrebat.

— La ce mi-au spus soţii Bodwell despre Huddleston.

— Ce ţi-au spus?

— Un fleac. Se pare că, după prima congestie cerebrala, doamna Arliss l-a chemat şi l-a pus să întocmească un testament nou…

— L-a pus să distrugă un testament, am intervenit eu.

— Nu, aici e buba, spuse Felix. Ăsta-i lucrul pe care-l ştiau soţii Bodwell. Patrick a întocmit un testament nou acolo pe loc, iar soţii Bodwell au asistat ca martori la semnare. Ăsta-i testamentul pe care el l-a distrus discret, testamentul în care îmi închipui că doamna Arliss i-a lăsat lui Nigel banii şi lui Imogen miniaturile. N-a pomenit ea de faptul că vrea să-i facă dreptate lui Imogen? Şi ştia că miniaturile sunt singurele obiecte de preţ care i-au mai rămas. Dar 132

Huddleston n-avea de unde să ştie asta. El credea că-i plină

de bani şi că mintea ei bătrână a luat-o razna, aşa că dacă o să distrugă acel ultim testament, cel anterior o să rămână

valabil şi doldora aceea de bani îi va reveni lui Imogen, cu care spera să se însoare. O gafă regretabilă şi o totală lipsă

de profesionalism, iată ce l-a adus în puterea soţilor Bodwell.

De aceea a încercat aseară în fel şi chip să afle ce ştiu despre el. Şi mă tem că asta i-a adus aici alaltăseară. În ciuda promisiunilor pe care mi le-au făcut, că se vor îndrepta, au vrut să stoarcă tot ce se putea de la el, înainte de-a purcede spre Scoţia.

— De unde au ştiut că Patrick susţine că doamna Arliss i-a cerut să distrugă un testament şi nu să întocmească unul nou? – l-am întrebat pe Felix.

— Rita l-a auzit spunându-i treaba asta lui Meg încă

dinainte de moartea doamnei Arliss.

— Înţeleg. Da. Deci crezi că au venit până aici ca să ia nişte bani de la Patrick, au aflat, într-un fel, că acesta-i plecat la casa Arliss împreuna cu Imogen, l-au văzut prin uşa de sticlă omorând-o pe Imogen, şi-au zis că pe chestia asta or să se aleagă cu un profit şi mai mare decât îşi propuseseră

iniţial şi au sfârşit prin a fi ucişi. Însă ce rost avea s-o ucidă

Patrick pe femeia cu care avea de gând să se-nsoare? Iată un lucru pe care încă nu mi l-ai spus.

— Ţi-am sugerat o posibilitate. Orgoliul rănit al celui respins.

— Nu cred una ca asta.

— Atunci, de ce n-ar fi orgoliul rănit al lui Imogen? Dacă el a refuzat s-o ia de nevastă fără bani şi atunci ea l-a ameninţat c-o să-i pună pe soţii Bodwell să-l dea-n vileag cu măsluirea dispoziţiilor testamentare, nu se putea-ntâmpla să

se piardă cu firea şi s-o omoare?

CAPITOLUL NOUĂ

Câteva clipe am cumpănit posibilitatea sugerată de Felix.

133

— Nu-i cu neputinţă, am zis după o bucată de vreme.

— Dar nu pari deloc impresionată.

— Nu ştiu. Am sentimentul că nu mai ştiu nimic despre niciunul dintre ei. Acum câteva zile aş fi zis că tot ce s-a-ntâmplat este de neconceput, am spus ridicându-mă în picioare. O să pregătesc ceva de prânz. Din păcate, numai sandvişuri.

— Excelent.