— E prea firavă ca să fie ea, am spus eu.
— A, nu cred. Dacă pare fragilă, nu-nseamnă că nu-i puternică. Luând-o prin surprindere pe Imogen, putea s-o facă harcea-parcea.
— Sper că glumeşti!
Felix nu-mi răspunse.
M-am gândit că, în glumă sau nu, dacă pe Felix îl putea duce mintea la o asemenea teorie, era posibil ca poliţia să
gândească la fel. Meg putea da de necaz. Am început să-mi fac griji pentru ea. Nu reuşise să-şi ascundă în faţa nimănui antipatia pe care i-o nutrise lui Imogen şi n-avea niciun alibi.
108
Urcase la etaj împreună cu Paul şi-şi spuseseră noapte bună
pe hol, înainte de-a intra fiecare în camera lui, dar n-avea niciun martor care să confirme că n-a mai coborât la parter.
De ce-ar fi făcut însă asta? Dacă a coborât, e greu de crezut că a făcut-o fiindcă se aştepta s-o găsească pe Imogen acolo. Apoi mi-am adus aminte că lumina era aprinsă în salon când, împreună cu Nigel, am dat dimineaţa peste cadavrul lui Imogen. Poate că Meg a observat lumina aprinsă
strecurându-se pe sub uşa închisă, pe când urca la etaj şi peste câteva minute a coborât, pur şi simplu, ca s-o stingă.
Astfel putea da nas în nas cu Imogen, o Imogen fericită şi expansivă, poate chiar o Imogen trufaşă şi crudă, căreia i-a făcut o plăcere nebună să-i spună lui Meg de logodna ei cu Patrick, zădărând-o până când biata fată şi-a pierdut capul.
Până la urmă, careva trebuie să-şi fi pierdut capul, deci de ce n-ar fi Meg aceasta. Varianta asta avea în ea ceva neplăcut de plauzibil.
Mâncam în tăcere cu Felix, ca o pereche de soţi vârstnici, care au avut prea mult parte unul de celălalt, ca să le mai ardă de conversaţie, când, Felix mă atenţionă:
— Uite-l pe Huddleston.
Patrick tocmai intrase în salon şi ne-a zărit. Se apropie de masa noastră.
— Eşti singur? – îl întrebă Felix. Stai cu noi.
— Îmi daţi voie? – îşi trase Patrick un scaun de sub masă.
Când ai sosit? Ştiam c-ai fost pe-aici, dar credeam că te-ai întors la Londra.
— M-a sunat Virginia, să-mi spună despre Imogen, aşa că
m-am întors, răspunse Felix. Mi-am zis că-i pot fi de folos.
— Înţeleg.
Glasul lui Patrick suna istovit şi rătăcit. La apariţia chelnerului, păru iritat de faptul că trebuie să se hotărască
asupra consumaţiei, după care, aruncând doar o privire-n treacăt pe meniu, comandă un muşchi file.
— Nu ştiu ce-mi veni să ies în lume, dar n-am suportat să
rămân acasă. Ieri am fost aici cu Imogen. Ce prostie, să mă-ntorc astă-seară. Se pare că nu mai sunt în stare să gândesc limpede… Ah, îţi mulţumesc – i se adresă el lui Felix, când 109
acesta îi turnă în pahar din vinul nostru. Spune-mi, Freer –
nu vreau să fac caz de asta, n-am chef de-aşa ceva la ora asta –, am dreptate să cred că tu ai fost acel Sir Oswald Smith-Ogilvie?
— Dacă tot ai pus problema aşa – răspunse Felix –, da, eu am fost. Dar cum de-ai ghicit?
Patrick puse coatele pe masă şi-şi sprijini bărbia în pumni.
— E o obsesie care mă urmăreşte de la data întâmplării, zise el. Atunci când soţii Bodwell şi miniaturile au dispărut deodată şi noi încă eram convinşi că ei sunt cei care le-au furat, am pomenit ceva despre excelenta recomandare cu care se prezentaseră aici, semnată de un oarecare Sir Oswald şi nu mai ştiu cum – nu-mi aminteam numele exact – şi Virginia mi l-a spus imediat, deşi avea mult mai puţine motive decât mine să şi-l amintească. După care a roşit toată
şi a părut că-i supărată foc pe sine pentru c-a luat-o gura pe dinainte. În clipa aceea comportamentul ei mi-a părut un pic ciudat, dar nu i-am acordat atenţie, însă azi-dimineaţă, când a zis c-a fost ieri la Londra, să te vadă, brusc m-am gândit c-o fi fost din cauză că te ştia autorul recomandării şi ştia că ai de-a face cu soţii Bodwell. Fiindcă, la urma urmei, ştim cu toţii ce fel de om eşti şi ce-ai făcut din viaţa ei – urmă Patrick, după care sorbi din pahar. Să nu-ţi fie cu supărare.
Felix mestecă şi înghiţi o bucată din friptura lui de viţel înainte de-a catadicsi să-i răspundă. Părea să chibzuiască
cât de jignit ar fi cazul să pară. Până la urmă păru să decidă
că nu-i momentul să facă defel pe jignitul.
— Vreau să pricepi – spuse el grav – că n-am făcut decât atât cât am putut, ca să-i ajut pe soţii Bodwell, fiindcă am avut o încredere oarbă în ei. Ştiam că-s sinceri în dorinţa lor de-a începe o viaţă nouă, dar pesemne că ştiu mai bine decât voi ce greu e s-o iei de la capăt după ce-ai fost închis. Am depus destul de multă muncă voluntară în folosul unora aflaţi în situaţia lor şi ştiu că uneori se-ntâmplă să-i judeci greşit pe alţii şi să-ţi asumi riscuri în numele lor. Bine-nţeles că-n ruptul capului nu i-aş fi lăsat să meargă la doamna Arliss, dacă n-aş fi fost sută la sută sigur că pot avea încredere în ei.
110
Din câte ştiam eu, singura muncă voluntară depusă
vreodată de Felix printre delincvenţi fusese aceea de-a bea cot la cot cu ei, prin cârciumi, şi mi-am zis că, pesemne, Patrick e conştient de acest lucru.
— Asta nu mai contează acum, spuse el dând din mână
