şi a fost de-ajuns s-o ia pe alee, printre băltoace, ca să se umple de noroi pe pantofi.

— Ţin minte că m-am mânjit şi eu destul de tare când am mers pe alee şi am ocolit copacul, i-am zis. Dar crezi că

există vreo legătură între dispariţia lui Meg şi treaba asta?

— Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Nigel. Înţeleg însă că-ngrijorarea mea vă pare neîntemeiată.

— Nu neapărat, zise Felix. În locul tău însă aş aştepta un pic, să văd dacă apare-n scurt timp şi dacă nu se-arată, aş

anunţa poliţia. Dacă s-a dus la poliţie, nu cred că or s-o reţină mult. Până te-ntorci, s-ar putea chiar s-o găseşti acasă.

— Sper, spuse Nigel sculându-se în picioare. Da, sper s-o găsesc. Dar sunt un tip panicard de felul meu. După câte s-au întâmplat în ultima vreme, nu pot să nu mă gândesc că

poate a dat de necaz, că poate a ajuns-o năpasta. Avem o fiară printre noi, o fiară primejdioasă. Şi mie Meg îmi pare genul de fată cuminte. De-a dreptul naivă. Doamne, sper din tot sufletul să aveţi dreptate că n-are rost să-mi fac griji.

Porni către uşă. L-am condus până la ieşire, după care m-am întors în salon. Felix tocmai se întinsese la loc pe canapea. Părea liniştit şi relaxat.

— Nu te-nţeleg, i-am spus. Nu pari deloc îngrijorat în privinţa lui Meg, deşi, cu puţin înainte de a-l conduce pe Nigel, ai fost de acord cu mine c-ar putea fi în primejdie. Ce-ai păţit? Nu-ţi pasă deloc de ea?

— Îmi pasă în măsura în care am luat măsuri s-o protejez, zise el. Mi-am zis că-i recomandabil să fac asta.

— Nu-nţeleg, am repetat. Ce măsuri puteai lua?

138

— Am scos-o din scenă, atâta tot.

— Vorbeşti aiurea.

— E foarte simplu, zise el. Am trimis-o la Londra. Mai exact, în strada Little Carbery.

— Acasă la tine? Cum Dumnezeu ai convins-o să plece acolo?

— Întâmplător, am oarecare trecere la ea şi mi-a ascultat sfatul fără crâcnire. Ştiu că te uluieşte gândul că cineva mi-ar putea purta respect şi m-ar putea lua în serios, dar tânăra asta foarte frumuşică şi inteligentă mă preţuieşte nespus de mult. Şi dă-mi voie să-ţi spun că ăsta-i un sentiment minunat de reconfortant după tratamentul de care, îndeosebi, am parte. Şi aş înflori dac-aş mai avea un pic parte de el.

— Dar când te-ai întâlnit cu ea? – am întrebat,

— Imediat după ce-ai plecat la cumpărături. A venit aici anume ca să-mi ceară sfatul, ce-ar trebui să facă. Mi-a spus c-a ieşit la plimbare ca să-şi mai limpezească gândurile, apoi s-a gândit că-s genul de om care ar putea-o ajuta. Mi s-au confirmat bănuielile. Soţii Bodwell i-au povestit că au fost martori la întocmirea unui testament şi s-a prins că asta se bate cap în cap cu povestea iubitului ei Huddleston, cum că

a fost chemat de doamna Arliss să distrugă un testament. Nu i-a dat prin cap că ar putea-o paşte vreo primejdie din cauza lucrurilor pe care le ştie, dar era teribil de necăjită la gândul că, probabil, e de datoria ei să spună poliţiei tot ce ştie, şi o îngrozea şi gândul c-o să-l bage pe Huddleston în bucluc. E o fată tare bună, Virginia, nespus de cinstită, loială şi sensibilă. De ce nu există mai multe fete ca ea?

— Dar de ce n-ai sfătuit-o să meargă la poliţie? – l-am întrebat eu. Povestea ei despre testament ar întări-o pe a ta.

N-ar mai fi vorba de cuvântul tău contra cel al lui Patrick.

Felix oftă.

— Pui şi tu atâtea întrebări.

— Ei bine, de ce n-ai trimis-o la poliţie?

— De fapt, când s-a ajuns aici, m-am îndoit c-o să se ducă.

— Deci ai băgat-o în sperieţi şi ai trimis-o să se ascundă în strada Little Carbery.

139

— Nici vorbă. N-am făcut decât să-i sugerez că poate i-ar prinde bine un pic de linişte şi pace, timp în care să-şi facă

ordine-n gânduri. S-a arătat foarte recunoscătoare. Ce-i drept, i-am explicat că s-ar putea să planeze şi asupra ei o oarecare ameninţare, dacă rămâne aici şi se apucă să spună

altcuiva tot ce ştie, dar am avut grijă să n-o sperii prea tare.

— Destul cât s-o expediezi la Londra cuprinsă de-o panică

nebună, fără să-şi ia măcar o periuţă de dinţi.

— Ştii, câteodată am impresia că se acordă o importanţă

exagerată periuţelor de dinţi, spuse Felix.

— I-ai dat cheia de la apartament?

— Bine-nţeles.

Expresia lui mă lăsă perplexă. Mă privea satisfăcut, cu o mină calmă, care de obicei trăda faptul că-i pierdut într-o visare ce-l încântă peste măsură. Deodată am început să am suspiciuni.

— Felix, chiar s-au întâmplat toate astea? am întrebat.

— S-au întâmplat, răspunse el.

— A venit aici să-ţi ceară sfatul, ţi-a spus ce i-au povestit soţii Bodwell despre calitatea lor de martori la întocmirea unui testament şi ai trimis-o la Londra?

— Nu asta ţi-am zis şi eu?

Mi-am privit ceasul de mână.

— N-a avut încă timp să ajungă la tine acasă, dar când o să ajungă, o să-i dau telefon, să văd ce are de spus despre toate astea.

— Asta voiam să-ţi propun şi eu, zise Felix. Ţine la tine. O

să-i pară bine să te-audă. Telefonul tău o va îmbărbăta.

Spusele lui sugerau că, într-adevăr, o trimisese la el acasă.

Dar căutătura continua să mă lase perplexă. Simţeam că, neîndoielnic, îmi ascunde ceva, dar nu-mi dădeam seama dacă-i vorba despre ceva ce-i spusese Meg sau despre vreo ispravă de-a lui. N-aş fi obţinut însă nimic hărţuindu-l cu întrebările, aşa că l-am lăsat în pace şi m-am dus la bucătărie să scot cumpărăturile din coş. Abia mă apucasem de treabă, că a sunat soneria.

În uşă era inspectorul-şef Chance, însoţit de tânărul sergent.