— Nu sunt şantajişti? Eu asta am înţeles de la poliţie. N-ar fi încercat să profite de pe urma celor văzute?
— Deci, dacă i-aţi găsi pe soţii Bodwell, aţi putea afla, probabil, cine este asasinul.
— Deci ştii unde sunt, spuse Patrick devenind dintr-o dată
precaut. Ştie, nu-i aşa, că ştie, Virginia? – se-ntoarse spre mine.
— Regret, dar n-am nici cea mai vagă idee, am zis. Ştii ceva, Felix? Asta-i o chestiune gravă, ştii bine, nu-i o glumă.
— Ştiu doar atât cât ţi-am spus, răspunse Felix. Mi-au zis că pleacă să-şi caute o slujbă în Scoţia.
Chipul livid al lui Patrick se îmbujoră un pic. Se aplecă
spre Felix.
— Cred că ştii unde sunt. Cred că-i acoperi.
— Nu, scutură Felix din cap.
— Cred că ţi-au spus ce-au văzut, deveni glasul lui Patrick 113
brusc iritat. Cred că asta te-a adus aici.
— Ca să-ncerc şi eu oleacă de şantaj? – întrebă Felix părând interesat şi câtuşi de puţin supărat.
— De ce nu? începu Patrick să tremure.
Fără veste îl cuprinse o furie aprigă.
— Nu-nseamnă că dacă soţilor Bodwell le-a fost frică să fie implicaţi într-o chestiune primejdioasă cum e crima, acelaşi lucru. E valabil şi pentru tine. Ce-i un mic asasinat, la urma urmei, când la afacerea asta e rost de un profit?
— Dar sunt mult mai laş decât oricare dintre soţii Bodwell
– zise Felix – şi n-am şantajat niciodată pe nimeni. Nu e genul meu. Nu-i aşa, Virginia?
— Din câte ştiu eu, nu, am răspuns.
— Şi dacă ea spune asta, poţi fi sigur că aşa-i, urmă Felix.
— Zău cred că te-nşeli, Patrick, am zis. Dacă ar şti cine a comis crima, Felix l-ar ocoli pe făptaş cât mai de departe cu putinţă.
Patrick ne sfredeli cu privirea ba pe Felix, ba pe mine, apoi furia păru să-i treacă la fel de brusc precum îl apucase.
— Îmi pare rău, zise el. V-am spus că nu-s în apele mele.
Îmi promiteţi c-o să uitaţi tot ce-am zis? Aţi fost foarte înţelegători cu mine. Cred c-aş face mai bine să-mi petrec restul serii îmbătându-mă acasă. La revedere.
Se sculă de la masă şi se grăbi, poticnindu-se, către uşă, părând că-i gata să se năruie în orice clipă.
— Lua-l-ar dracu! – sudui Felix –, nu şi-a plătit nota.
— Nu contează, l-am liniştit. Am destui bani.
— Nu-i nimic, dacă-i pe-aşa, am şi eu, zise el. O sumă
frumuşică. Totuşi muşchiul file e al naibii de scump. S-ar putea să fiu nevoit să recurg la un mic împrumut. Dar am la mine carnetul de depuneri, aşa că mâine o să-ncasez un cec şi-o să ţi-i dau înapoi. Ştii, chiar am avut de gând să-ţi ofer şi eu o dată o seară ca lumea. Dar bietul om pur şi simplu, nu ştie ce face, nu-i aşa?
Până la urmă i-am împrumutat patru lire, mai mult decât costa muşchiul, dar mai puţin decât mă aşteptasem să-mi ceară, deşi în sinea mea mi-am zis că mâine o să descopere că şi-a uitat acasă carnetul de depuneri şi o să fie nevoit să-114
mi mai ceară un împrumut.
Pe moment nu m-am supărat. Îi eram recunoscătoare pentru companie şi eram ameţită de mâncare şi băutură.
Când ne-am îndreptat spre maşină, mi-a petrecut braţul pe după umeri şi m-am rezemat bine de el. Dacă ne-am înţelege să ne vedem îndeajuns de rar, mi-am zis atunci, am putea ajunge cumva la o căsnicie fericită.
La întoarcere, în drum spre strada Ellsworthy, îmi aruncă
următoarea remarcă:
— Oricum, un lucru pot să-ţi spun despre Huddleston, şi anume că se teme de soţii Bodwell ca de dracu’.
— De unde ai dedus asta? – l-am întrebat.
— A tot încercat să afle cât ştiu despre ei nu? A încercat în mai multe rânduri, pe diferite căi.
— Asta nu-nseamnă neapărat că se teme de ei, poate s-a gândit doar la faptul că ştiu ceva ce ar trebui să ştie şi poliţia.
— Cred că se teme.
