Intrând în casă, am închis uşa cu oarecare zgomot, mi-am agăţat pardesiul pe un cuier din antreu şi am intrat în camera de zi.
— A, tu erai, păi sigur, am zis. Ce naiba cauţi aici?
Fostul meu soţ Felix Freer se sculă de pe canapeaua pe care stătuse întins confortabil şi mă întâmpină cu un zâmbet sfios.
— Dacă-i pe-aşa, Virginia, tu spune-mi mie unde-ai fost toată noaptea? – mă întrebă el. Am fost al naibii de îngrijorat din pricina ta.
— Când ai sosit? – l-am luat eu la întrebări.
— Aseară pe la zece.
— Ce vânt te-a adus?
— De ce mi vorbeşti pe tonul ăsta. Pentru Dumnezeu? Îşi stinse ţigara. Am nişte treburi de rezolvat prin împrejurimi şi m-am gândit să trec pe-aici, să stăm la o şuetă. Şi când am văzut că nu vii acasă şi n-ai luat cu tine nimic, nici măcar periuţa de dinţi, mi-am zis că mai bine rămân să văd dacă n-ai păţit ceva.
— Poate mi-am cumpărat o periuţă nouă, am răspuns eu.
Uneori îmi mai cumpăr.
— Bine, bine, făcu el. Dar cum plecaseşi cu maşina, ai fi putut avea un accident. M-am hotărât să-ncep cu telefoanele la spitale şi, eventual, la poliţie, dacă nu apari până la ora nouă dimineaţa. Să nu uităm că se-ntâmplă nişte lucruri 6
cumplite. Uneori dispar oameni şi nu se mai aude niciodată
nimic despre ei. Doar nu te aşteptai să plec înainte de-a te găsi, nu-i aşa?
— Nu eşti tu omul care să sune la poliţie după ajutor, i-am spus eu.
M-am prăbuşit pe un scaun, Eram prea obosită ca să mă
mai las cuprinsă de supărarea neputincioasă, neghioabă, care mă-ncerca ori de câte ori îl vedeam pe Felix. Eram despărţiţi de cinci ani, dar nu izbuteam să trec peste amărăciunea pe care mi-o lăsase scurta experienţă a căsătoriei noastre.
Ne luaserăm când aveam amândoi vârsta de treizeci şi trei de ani şi ne despărţiserăm după trei ani. Nu ne-am bătut capul niciodată cu divorţul, ci, pur şi simplu, ne-am urmat fiecare calea pe cont propriu; Felix şi-a continuat viaţa obscură, misterioasă pe care o ducea la Londra, iar eu m-am întors în casa pe care o moştenisem de la mama în orăşelul Allingford, unde copilărisem şi unde mi-am reluat vechea mea îndeletnicire de fizioterapeută, lucrând cu program redus.
Adevărul e că n-aveam nevoie să muncesc. Mama îmi lăsase destui bani din care să trăiesc, chiar dacă nu pe picior mare, dar mă-ntorsesem la clinică, fiindcă era de preferat activităţilor filantropice sau partidelor de golf ori bridge; cât despre ocupaţia exactă a lui Felix, preferam să nu ştiu prea multe.
— Cum ai intrat? – l-am întrebat. Am lăsat uşa încuiată.
— Am nişte chei care descuie aproape orice – îmi răspunse el –, iar broasca ta e cât se poate de simplă. Ar trebui s-o schimbi.
— Am s-o schimb, i-am spus. E neplăcută senzaţia că
poate intra aici oricine ori de câte ori sunt plecată de acasă.
— Eu nu-s chiar oricine, zău, zise el. N-am ajuns până
acolo, nu? Şi să zicem că ţi s-ar fi întâmplat ceva astă-noapte, n-ar fi fost bine să fiu aici?
— Sunt sigură că n-ai fi fost aici, dacă într-adevăr ar fi fost nevoie de tine.
— Nu prea eşti dreaptă cu mine.
7
— Ştiu că nu, dar nici nu vreau să fiu dreaptă când discut cu tine. Ai acest efect asupra mea.
— Totuşi, pe unde ai umblat astă-noapte?
Se aşeză la loc pe canapea şi îşi aprinse altă ţigară. Pe duşumea, lângă el, o farfurioară pe care o folosise drept scrumieră era plină-ochi. Presupunând că nu se sculase foarte devreme şi că se apucase imediat de fumat, părea să fi fost sincer îngrijorat de absenţa mea, rămânând în picioare până noaptea târziu.
Farfurioara, perniţele mototolite şi o carte lăsată de mine deschisă pe un scaun după-amiaza trecută, când fusesem chemată la telefon şi plecasem valvârtej, dădeau camerei un aspect dezordonat, neîngrijit, matinal. Găseam că-i o încăpere plăcută, în stilul banal al epocii victoriene târzii, cu mobilier aparţinând mai multor perioade care, într-un fel, nu distonau unele cu celelalte, cu nişte tablouri care n-aveau nimic deosebit, dar care-mi plăceau, câteva scaune confortabile şi un alcov cu o fereastră ce dădea în grădiniţa mea, acum strălucitoare de atâta liliac.
Felix fuma nervos şi repezit, pufăind fumul în direcţia mea, de parcă ar fi vrut să ridice un paravan între noi. Şedea cu genunchii depărtaţi şi cu coatele proptite de ei. Am observat pentru prima oară câteva fire cărunte în părul lui blond. Cu toate astea, simţeam că se ţine mult mai bine decât mine. La patruzeci şi unu de ani arăta la fel de bine ca la căsătoria noastră, poate chiar mai bine. Farmecul adolescentin pe care şi-l păstrase şi la treizeci şi ceva de ani lăsa acum locul unui aer de distincţie. În curând se va putea intitula Profesor Sir Felix Freer sau va putea spune lumii că are o funcţie importantă la Ministerul Apărării, unde lucrează pe probleme atât de secrete, încât aceasta va fi negreşit impresionată, sau că e şeful unei bănci comerciale care tocmai şi-a uitat, din păcate, portofelul acasă.
Era de statură potrivită, zvelt, cu o faţă aproape triunghiulară, lată la tâmple şi ascuţită spre bărbie, cu pleoapele lăsate în chip ciudat, făcându-i ochii albaştri, vioi, să pară şi ei aproape triunghiulari. Avea sprâncene stufoase, aurii şi o gură largă, cât se poate de prietenoasă. N-avea o 8
gură înşelătoare. În felul lui, era un om cât se poate de prietenos. Se îmbrăca de fiecare dată bine, într-un stil tradiţional, dar destul de lejer pentru a-i face pe cei din jur să
se simtă în largul lor atunci când îşi punea în gând aşa ceva.
— Dacă vrei să ştii – am zis eu –, află că acum câteva ceasuri a murit doamna Arliss. M-au chemat ieri după-amiază şi am stat acolo până adineauri. Am venit să fac baie şi să mă schimb, după care va trebui să mă-ntorc. N-au rămas acolo decât secretara ei, o fată drăguţă, dar prea tânără, menajera şi şoferul.
— Doamna Arliss? – întrebă Felix. Deci s-a dus, în sfârşit.
Îmi pare nespus de rău. Ştiu că pentru tine-i o lovitură grea.
Ai ţinut mult la ea, nu-i aşa?
— Cred că da.
