— Bine, bine, făcu el. Dar cum plecaseşi cu maşina, ai fi putut avea un accident. M-am hotărât să-ncep cu telefoanele la spitale şi, eventual, la poliţie, dacă nu apari până la ora nouă dimineaţa. Să nu uităm că se-ntâmplă nişte lucruri 6

cumplite. Uneori dispar oameni şi nu se mai aude niciodată

nimic despre ei. Doar nu te aşteptai să plec înainte de-a te găsi, nu-i aşa?

— Nu eşti tu omul care să sune la poliţie după ajutor, i-am spus eu.

M-am prăbuşit pe un scaun, Eram prea obosită ca să mă

mai las cuprinsă de supărarea neputincioasă, neghioabă, care mă-ncerca ori de câte ori îl vedeam pe Felix. Eram despărţiţi de cinci ani, dar nu izbuteam să trec peste amărăciunea pe care mi-o lăsase scurta experienţă a căsătoriei noastre.

Ne luaserăm când aveam amândoi vârsta de treizeci şi trei de ani şi ne despărţiserăm după trei ani. Nu ne-am bătut capul niciodată cu divorţul, ci, pur şi simplu, ne-am urmat fiecare calea pe cont propriu; Felix şi-a continuat viaţa obscură, misterioasă pe care o ducea la Londra, iar eu m-am întors în casa pe care o moştenisem de la mama în orăşelul Allingford, unde copilărisem şi unde mi-am reluat vechea mea îndeletnicire de fizioterapeută, lucrând cu program redus.

Adevărul e că n-aveam nevoie să muncesc. Mama îmi lăsase destui bani din care să trăiesc, chiar dacă nu pe picior mare, dar mă-ntorsesem la clinică, fiindcă era de preferat activităţilor filantropice sau partidelor de golf ori bridge; cât despre ocupaţia exactă a lui Felix, preferam să nu ştiu prea multe.

— Cum ai intrat? – l-am întrebat. Am lăsat uşa încuiată.

— Am nişte chei care descuie aproape orice – îmi răspunse el –, iar broasca ta e cât se poate de simplă. Ar trebui s-o schimbi.

— Am s-o schimb, i-am spus. E neplăcută senzaţia că

poate intra aici oricine ori de câte ori sunt plecată de acasă.

— Eu nu-s chiar oricine, zău, zise el. N-am ajuns până

acolo, nu? Şi să zicem că ţi s-ar fi întâmplat ceva astă-noapte, n-ar fi fost bine să fiu aici?

— Sunt sigură că n-ai fi fost aici, dacă într-adevăr ar fi fost nevoie de tine.

— Nu prea eşti dreaptă cu mine.

7

— Ştiu că nu, dar nici nu vreau să fiu dreaptă când discut cu tine. Ai acest efect asupra mea.

— Totuşi, pe unde ai umblat astă-noapte?

Se aşeză la loc pe canapea şi îşi aprinse altă ţigară. Pe duşumea, lângă el, o farfurioară pe care o folosise drept scrumieră era plină-ochi. Presupunând că nu se sculase foarte devreme şi că se apucase imediat de fumat, părea să fi fost sincer îngrijorat de absenţa mea, rămânând în picioare până noaptea târziu.

Farfurioara, perniţele mototolite şi o carte lăsată de mine deschisă pe un scaun după-amiaza trecută, când fusesem chemată la telefon şi plecasem valvârtej, dădeau camerei un aspect dezordonat, neîngrijit, matinal. Găseam că-i o încăpere plăcută, în stilul banal al epocii victoriene târzii, cu mobilier aparţinând mai multor perioade care, într-un fel, nu distonau unele cu celelalte, cu nişte tablouri care n-aveau nimic deosebit, dar care-mi plăceau, câteva scaune confortabile şi un alcov cu o fereastră ce dădea în grădiniţa mea, acum strălucitoare de atâta liliac.

Felix fuma nervos şi repezit, pufăind fumul în direcţia mea, de parcă ar fi vrut să ridice un paravan între noi. Şedea cu genunchii depărtaţi şi cu coatele proptite de ei. Am observat pentru prima oară câteva fire cărunte în părul lui blond. Cu toate astea, simţeam că se ţine mult mai bine decât mine. La patruzeci şi unu de ani arăta la fel de bine ca la căsătoria noastră, poate chiar mai bine. Farmecul adolescentin pe care şi-l păstrase şi la treizeci şi ceva de ani lăsa acum locul unui aer de distincţie. În curând se va putea intitula Profesor Sir Felix Freer sau va putea spune lumii că are o funcţie importantă la Ministerul Apărării, unde lucrează pe probleme atât de secrete, încât aceasta va fi negreşit impresionată, sau că e şeful unei bănci comerciale care tocmai şi-a uitat, din păcate, portofelul acasă.

Era de statură potrivită, zvelt, cu o faţă aproape triunghiulară, lată la tâmple şi ascuţită spre bărbie, cu pleoapele lăsate în chip ciudat, făcându-i ochii albaştri, vioi, să pară şi ei aproape triunghiulari. Avea sprâncene stufoase, aurii şi o gură largă, cât se poate de prietenoasă. N-avea o 8

gură înşelătoare. În felul lui, era un om cât se poate de prietenos. Se îmbrăca de fiecare dată bine, într-un stil tradiţional, dar destul de lejer pentru a-i face pe cei din jur să

se simtă în largul lor atunci când îşi punea în gând aşa ceva.

— Dacă vrei să ştii – am zis eu –, află că acum câteva ceasuri a murit doamna Arliss. M-au chemat ieri după-amiază şi am stat acolo până adineauri. Am venit să fac baie şi să mă schimb, după care va trebui să mă-ntorc. N-au rămas acolo decât secretara ei, o fată drăguţă, dar prea tânără, menajera şi şoferul.

— Doamna Arliss? – întrebă Felix. Deci s-a dus, în sfârşit.

Îmi pare nespus de rău. Ştiu că pentru tine-i o lovitură grea.

Ai ţinut mult la ea, nu-i aşa?

— Cred că da.

Adevărul este că până acum nu simţisem mai nimic în afară de oboseală şi dorul aproape patologic de-o baie. Mă

simţeam neîngrijită şi îngălată. Fardul de pe faţă mi se întărise într-o crustă. Ochii mă dureau de parcă cineva mi i-ar fi împins cu degetele. Mă usturau de parcă aş fi avut nisip în ei.

— De ce nu-i acolo nimeni din familie? – mă întrebă Felix.

— Moartea ei i-a luat până la urmă prin surprindere, am zis eu.

O clipă am închis ochii, dar am simţit că dacă cedez tentaţiei, o să adorm pe loc, aşa că m-am sforţat să-i redeschid.

— A paralizat acum trei săptămâni, iar Imogen şi Nigel au venit s-o vadă. Apoi părea c-o să se întremeze în chip miraculos. Avea o uşoara pareză pe partea stângă şi vorbea niţel cam neclar, dar mintea îi mergea absolut normal şi părea să se însănătoşească, aşa că s-au întors amândoi acasă. La urma urmei, ar mai fi putut-o duce aşa ani de zile.

Se mai întâmplă. Iar ei nu puteau rămâne acolo la nesfârşit.

Pe de altă parte, doamna Bodwell, menajera, este extrem de eficientă, ca şi secretara, în felul ei – Meg Randall. Doamna Arliss ţinea foarte mult la ea. Îi plăcea să fie înconjurată de tineri. Apoi ieri după amiază a avut brusc o nouă congestie cerebrală şi nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa. A murit azi-9

dimineaţă pe la cinci.

— Această Meg Randall te-a chemat pe tine în loc să

cheme pe cineva din familie, spuse Felix. Mă-ntreb de ce-a procedat aşa.

— Pur şi simplu pentru că eram cea mai la îndemână. Am ajuns acolo în zece minute Dacă i-ar fi chemat pe Imogen sau Nigel, doamna Arliss ar fi putut muri cu mult înainte de sosirea lor. Iar asta-mi aduce aminte de faptul că trebuie să-i sun pe amândoi. Meg a lăsat asta-n grija mea.

— Vrei să spui că ei n-au aflat încă de moartea bătrânei?

— Nu, erau atâtea lucruri de rezolvat şi, într-un fel, dacă

tot murise, nu mi s-a mai părut important, ca să zic aşa.

— Vestea asta o să-i intereseze mult mai mult decât o simplă congestie cerebrală. Se vor năpusti încoace cu iuţeala fulgerului. Ştii cumva cui i-a lăsat moştenire banii?

Am scuturat din cap.

— Cred că nici ei nu ştiu. Ţii minte că-şi modifica testamentul întruna sau pomenea mereu de aceste modificări. Nu ştiu dacă chiar a apucat să le facă. Cred că le aducea în discuţie doar ca să-i sperie. Îi dădeau un teribil sentiment al puterii.

— Poate că ai şi tu ceva pus deoparte, îmi sugeră Felix.

— Nu – i-am spus eu –, mi-a zis că n-o să-mi lase nimic, fiindcă banii se cuvine să rămână în familie şi, în plus, era sigură c-o să mă laşi fără ei. Mi-a spus asta când mi-a dat bijuteriile lui Mary, pe care sigur ţi le aminteşti, fiindcă tu le-ai amanetat într-un moment de neatenţie din partea mea. M-a costat o groază de bani să le recuperez… Am amuţit şi m-am aplecat spre el. Nu de asta ai venit! Nu te-ai mai înfruptat iar din ele!