Mă privi înspăimântat.
— Dar credeam că-i pe gustul tău. Anume ţi l-am ales.
— Fireşte că-i pe gustul meu – am spus eu –, dar prefer cadouri cu preţul achitat.
— Ştiu – mi-a replicat el parcă făcând concesie vreunei ciudăţenii de-ale mele –, află că l-am achitat
— Puţin probabil, am zis eu.
— Ăsta-i adevărul l-am achitat.
— Nu mă convingi.
Se întoarse spre tigaia în care tocmai spărsese patru ouă.
— Aş vrea să pricep şi eu în sfârşit – îmi spuse el – de ce-mi este de fiecare dată aşa de greu să te fac să mă crezi.
— Fiindcă, pur şi simplu mă minţi atât de des.
M-am aşezat la masă. Una dintre primele descoperiri tulburătoare pe care le făcusem în timpul căsătoriei noastre fusese aceea că Felix e un hoţ de magazin pe cât de convins, pe atât de versat. Nu mi-a luat mult timp să mă conving de acest fapt. La început mi s-a părut ciudat că aproape de 12
fiecare dată când mergeam împreună la cumpărături, ajungeam acasă cu mai multe lucruri decât ţineam minte că
aş fi cumpărat. Adesea, articolele-surpriză erau cadouri pentru mine de obicei costisitoare. Dar eram încă tare îndrăgostită şi oarecum sfioasă cu el, şi un timp am reuşit să
mă amăgesc cu gândul că-i de-a dreptul înduioşătoare maniera lui discretă de a-mi cumpăra aceste lucruri. Dar de fiecare dată ele erau neambalate, ceea ce bătea la ochi, şi într-o zi pur şi simplu l-am surprins vârându-şi un ruj în buzunar în timp ce cumpăram nişte ojă. Mai târziu mi l-a oferit însoţit de un sărut drăgăstos şi am încercat să-mi iau inima-n dinţi şi să-i cer socoteală, dar n-am avut curajul şi o vreme n-am pomenit nimic despre această deplorabilă
apucătură pe care o avea, chibzuind cum să fac să-l vindec de ea. Pentru că, bine-nţeles, eram sigură că pur şi simplu suferă de cleptomanie, care e o boală şi nu un delict adevărat. Dar fiecare ieşire cu el se dovedea a fi o experienţă
cumplită, fiindcă în fiecare zi mă aşteptam să fie prins, iar cadourile pe care le primeam mă făceau să mă simt tăinuitoarea unor bunuri furate, ceea ce, la urma urmei, chiar eram.
După un timp fără să-mi dau seama ce fac, m-am năpustit asupra lui pe nepusă masă şi i-am spus în sfârşit în faţă tot ce ştiam despre el, iar el, blajin, a negat totul.
Pe atunci ştiam deja ce de minciuni îmi turnase, minciuni pe care aproape că i le putusem trece cu vederea, amăgindu-mă cu gândul că trăieşte într-o lume plăsmuită de închipuirea lui şi că o să-l pot ajuta să se dezbare de ea. Dar prin această minciună părea să spună că mă consideră
proastă de-a binelea. Ne-am certat îngrozitor, deznodământul a fost groaznic, cu şuvoaie de lacrimi, cu declaraţii cum că eu sunt singura lui nădejde de a se mai îndrepta vreodată, la care eu am fost sigură că zăresc, un licăr de râs în ochii lui.
Asta s-a întâmplat când îmi revizuisem deja părerea despre cleptomania lui şi începusem să-mi pun întrebări în legătură
cu alte obiceiuri pe care le observasem la el. De pildă, cu felul în care îşi câştiga banii. Îmi spusese că-i inginer civil şi-mi pomenise şi numele firmei pentru care lucra, dar nu-mi 13
dăduse prin minte să-l verific vreodată. Când însă l-am verificat, s-a dovedit că acolo nu auzise nimeni de el. Până la urmă am descoperit că lucrează la o firmă dubioasă, ce se ocupa de vânzarea maşinilor de mâna a doua, al cărei director tocmai era închis pentru fraudă.
Felix puse ibricul cu cafea pe masă şi se-ntoarse la tigaie.
— Chestia aia ţi-am cumpărat-o la Fortnum’s – îmi spuse el –, şi am plătit-o cu bani gheaţă. Dar, dacă vrei, n-ai decât să mi-o azvârli în obraz
Mi-am turnat cafea.
— Chiar dacă ai plătit-o, mă-ntreb cu ce alte mici scumpeturi ai şters-o de-acolo, am zis eu. Am sorbit o gură
de cafea. E foarte bună. Poate-mi mai dă puţină vlagă. Am nevoie.
— Pari extenuată, observă Felix. Chiar trebuie să te-ntorci acolo? Ar fi cazul să pui capul pe pernă.
— Mă tem că trebuie să mă-ntorc. Acuşi o să-mi adun puterile.
Puse ouăle din tigaie în două farfurii cu feliuţe de costiţă şi aşeză una dintre farfurii în dreptul meu.
— Astea ar trebui să-ţi prindă bine, spuse el. Şi-acum, ascultă-mă. Îţi jur că am plătit parfumul şi am făcut asta ca să-ţi fiu pe plac. Aşa că de ce nu l-ai accepta în acest spirit?
Vorbea sincer şi serios. Când se aşeză privindu-mă în faţă
şi-şi turnă cafea şi sieşi, avea privirea candidă şi curată şi plină de îngrijorare. Cel puţin îngrijorarea lui părea a fi adevărată. Nu-i era greu să dovedească înţelegere pentru problemele altora, deşi rareori persista în această direcţie mai multă vreme.
— Aş vrea să nu-mi mai aduci deloc cadouri, am zis eu. Şi, după cum ţi-am mai spus, nu vreau să mai vii aici.
— Îmi face plăcere să te văd din când în când, să mă
asigur că-ţi merge bine.
— Am senzaţia că vrei să mă ţii într-un fel în puterea ta, în ideea că într-o bună zi ai putea trage nişte foloase de pe urma mea, am răspuns eu. Ştii că nu ţine. Ţi-am mai spus-o.
Ce chestiuni, mă rog frumos, ai de rezolvat prin împrejurimi?
— Am livrat o maşină unui client.
14
