rânduri, călcat impecabil, cămaşă albă şi o cravată neagră, evident nouă. Obrajii lui prelungi, dolofani erau mai palizi ca de obicei, dar privirea îi era calmă. Dădu tăcut mâna întâi cu mine, apoi cu Patrick şi se instală în mijlocul încăperii, privind îngândurat în jur şi încercând parcă să vadă cum îi stă, cum o să se simtă în ea când o să fie a lui.

— E frumos din partea voastră că sunteţi aici, spuse el.

Imogen n-a sosit încă?

— Trebuie să apară şi ea, am răspuns eu.

— Şi Paul?

32

— Nu ştiu.

— Nu cred că putem fi de folos cu ceva, zise Nigel. Dar simţi că-ţi revine totuşi oarecare răspundere. Îmi închipui că… ăă… formalităţile de rigoare au fost făcute.

— Am luat legătura cu pompele funebre şi cu parohul, dacă la asta te referi, spuse Patrick. Înmormântarea va avea loc poimâine.

— E foarte drăguţ din partea ta. Îţi sunt recunoscător. Deci alte probleme nu sunt?

— Probleme? Ce probleme să mai fie?

— A, nu ştiu. Zău că-i uimitor, cât de puţină experienţă

am adunat până acum, la vârsta mea, în chestiuni din astea.

De pildă, cu certificatul de deces. Presupun că n-au apărut complicaţii.

— Dragă Nigel, avea optzeci şi trei de ani, acum trei săptămâni a avut o congestie cerebrală năprasnică, s-a întremat văzând cu ochii, apoi ieri a făcut o nouă congestie şi azi-dimineaţă a murit în prezenţa doctorului Wickham. Cu siguranţă că nu va fi iniţiată nicio anchetă, dacă de asta ţi-e teamă.

— Nu, nu, bine-nţeles că nu. Îmi pare rău, sunt un pic derutat. De fapt, mă aşteptam să primesc vestea asta din momentul primei congestii cerebrale, dar acum, când am primit-o, nu-mi vine s-o cred. Toată viaţa mătuşa a fost pentru mine o prezenţă vie. O femeie superbă. A fost foarte generoasă cu mine. Poate că… ce crezi?… s-ar cuveni să urc şi să… să-mi iau rămas-bun de la ea.

— Bine-nţeles, dacă simţi nevoia, zise Patrick. Să urc şi eu?

— Nu, mai bine mă duc singur, cât să-mi iau rămas-bun şi gata, îţi mulţumesc. Ştiţi, e curios, în război am văzut atâţia morţi, dar toţi au avut parte de-o moarte violentă, mai toţi tineri murind de-a valma. Este întâia oară când văd pe cineva care a murit liniştit în patul lui. Găsesc lucrul ăsta neobişnuit, îngrozitor. Ei, n-o să zăbovesc mult.

Ieşi liniştit din încăpere.

— De ce nu i-ai spus că n-o să capete nimic, să-i scurtezi suferinţa? – am întrebat.

33

— Nu sunt sigur că n-o să capete chiar nimic, răspunse Patrick. Ar fi trebuit să verific situaţia înainte de a porni încoace, dar mi-am zis că nu-i nicio grabă în privinţa asta.

Am simţit, cred, că ar trebui să treacă o bucată de vreme până să discutăm aceste probleme.

Am privit pe uşa deschisă de mine mai devreme. La câţiva metri de fereastră, pe terasă, era o bancă vopsită în alb şi fără veste m-a cuprins o dorinţă nebună de-a mă aşeza pe bancă, înconjurată de prospeţimea şi viaţa fremătătoare a grădinii, în loc de bătrâneţea şi moartea ce domnea în casă.

După o clipă de ezitare am ieşit pe terasă, am făcut câţiva paşi până la bancă şi m-am aşezat.

Într-un strat de flori de lângă mine, încărcat cu lalele şi nu-mă-uita, o mierlă trăgea de un vierme gras şi m-am gândit ce părinţi devotaţi sunt păsările, cum trudesc cât e ziua de lungă pentru a-şi hrăni puii lihniţi. Apoi, toropită de somn, m-am întrebat ce ne-am fi făcut, Felix şi cu mine, dacă

am fi avut copii. Ar fi schimbat copiii lucrurile? Dar Felix, în esenţă, era el însuşi aşa de copilăros, încât era aproape cu neputinţă să mi-l închipui în ipostaza de tată. Până la urmă, faptul că n-am avut pe cap grija copiilor părea să fie unul dintre puţinele lucruri bune din căsnicia noastră.

Doamnei Arliss însă i-ar fi plăcut să avem copii. Bătrâna dispunea cu nemiluita de sentimente materne care, de la moartea lui Mary încoace, tânjeau amarnic să se manifeste.

Nici Nigel, nici Imogen nu reuşiseră să i le satisfacă. Eu una îmi dădusem toată silinţa, dar doamna Arliss îşi dorise o făptură mai tânără, la fel de tânără precum fusese Mary, la fel de tânără, m-a străfulgerat gândul, ca Meg Randall…

Mierla îmbucătăţi frumuşel viermele în părţi egale, le prinse-n cioc şi îşi luă zborul.

Era oare posibil ca doamna Arliss să-şi mai fi schimbat o dată testamentul fără ştirea lui Patrick, care cu siguranță ar fi încercat să i se opună, şi să-i fi lăsat toată averea lui Meg?

Asta o tulbura oare pe fată, faptul că avea cunoştinţă de această schimbare şi o speria confruntarea cu familia la aflarea ei? O speria ideea că vor contesta testamentul, ceea ce de bună seamă vor face, dovedind în instanţă că-i o tânără

34

ticăloasă, intrigantă, care s-a folosit de poziţia ei şi a exercitat o influenţă nefastă asupra unei bătrâne infirme, pentru a intra în posesia unei averi uriaşe? După cum, probabil, intrase…

N-o cunoşteam deloc mai îndeaproape şi din căsnicia mea ieşisem cu o capacitate întristător de deteriorată de-a mai crede în oameni. Deveneam cu uşurinţă suspicioasă la orice.

Mi-am dat seama că nu mai sunt câtuşi de puţin persoana drăguţă care am fost înainte de a-l întâlni pe Felix.

Soarele îmi încălzea obrazul. Cântecul păsărelelor şi mireasma micsandrelor umpleau grădina. Am închis ochii.

Când m-am trezit, nu mi-am dat seama pe moment cât timp trecuse. Puteau să fi trecut doar câteva minute, dar mă

simţeam mai istovită decât fusesem înainte de-a adormi. M-am frecat la ochi, m-am sculat şi m-am întors spre uşa deschisă.

Înăuntru, în cameră, Imogen şi Patrick Huddleston erau unul în braţele celuilalt, iar sărutul lor nu era sărutul convenţional, de salut. Amândoi erau adânciţi în el, conştienţi doar unul de prezenţa celuilalt.

În mod sigur n-o zăriră pe fata cu faţa albă ca varul, pe care am observat-o stând în uşă, zgâindu-se la ei cu o figură

ce exprima şocul şi suferinţa.

Am rămas locului, neştiind ce să fac, iar Meg s-a întors pe călcâie şi a dispărut. După o clipă am bătut şi eu în retragere. M-am aşezat iar pe bancă şi am mai rămas vreo două-trei minute afară, după care m-am sculat din nou şi, apropiindu-mă de uşă, m-am lansat în pantomima uşor absurdă a gestului de-a tuşi şi am intrat.

Imogen şi Patrick se aflau de-o parte şi de alta a şemineului, de data asta şedeau, dar chipul lui Imogen avea o expresie vag ironică, vrând să arate că ştie prea bine ce-a vrut să-nsemne tuşea aceea. Ochii ei negri mă priveau batjocoritori. Purta un costum simplu, din flanel gri, mult mai sobru decât purta de obicei şi oarecum demodat, –

cumpărat parcă anume de la solduri pentru această ocazie.

— Bună, Virginia, făcu ea. Patrick zice că ne-ai fost de mare ajutor. Bine-nţeles c-aş fi venit de ieri, dacă-aş fi ştiut 35

ce s-a-ntâmplat. Biata mătuşă Evelyn, da-mi pare bine că s-a terminat totul.

— Dacă veneai, oricum nu te-ar fi recunoscut, am zis. Dar dacă tot ai venit, acum eu am să mă duc acasă.

— Întâi de toate spune-mi câte ceva despre soţii Bodwell, zise Imogen. Or să rămână aici au ba? Femeia asta mă

înfioară. E atât de distantă şi de-nţepată, de zici că-i o menajeră dintr-o piesă de teatru, nu-i aşa? N-am deloc încredere, în ea. Şi m-a pistonat deja în legătură cu scrisoarea de recomandare. I-am spus că ne-ar aranja s-o avem pe ea şi pe soţul ei aici un timp, dar nu mi s-a părut c-ar fi de acord. Am impresia că se pripeşte.