Uşa se deschise şi intră doamnă Bodwell.
Era o femeie înaltă, tăcută, cam de aceeaşi vârstă cu soţul ei; avea un păr gri-oţel care probabil că odinioară fusese negru şi ochi mari, întunecaţi, încadraţi de un chip palid, cu oase fine. Era îmbrăcată în negru, dar nu fiindcă ar fi ţinut doliu după doamna Arliss, căci n-am văzut-o niciodată
îmbrăcată altfel. Ţinea în mâini o tavă cu ceşti de ceai şi un ceainic.
— V-am făcut nişte ceai, doamnă Freer, zise ea cu vocea ei gravă, veşnic monotonă. Mi-am zis că v-ar prinde bine şi dumneavoastră şi domnişoarei Randall. Rămâneţi aici la prânz?
— Te deranjează dacă rămân? – am întrebat-o.
Domnişoara Randall şi cu mine am putea lua masa în oraş, dacă asta ar simplifica situaţia.
— Nu mă deranjaţi deloc, răspunse doamna Bodwell punând tava pe masă. Aş vrea să ştiu doar dacă urmează să
apară cineva din familie. Avem mâncare-n congelator, aşa că
asta n-ar fi o problemă, dar dacă vor înnopta aici, mi-am zis că ar trebui să le pregătesc dormitoarele.
— Domnişoara Dale şi domnul Tustin vor sosi azi după-amiază – am zis eu – şi probabil că vor înnopta aici, dacă-i poţi găzdui.
Ştiam că doamna Bodwell se va descurca excelent. În afara ajutorului dat din când în când de soţul ei şi de o femeie care lucra două dimineţi pe săptămână, ea fusese cea care se ocupase de una singură de gospodărie în ultimul an şi niciodată nu se plânsese că ar avea prea mult de lucru.
— Să vin să te ajut? – am întrebat-o.
— Dacă ţineţi neapărat, m-aţi putea ajuta la făcutul paturilor, îmi răspunse doamna Bodwell. Credeţi că
domnişoara Dale şi domnul Tustin vor sta aici mai mult timp?
— Cred că până după înmormântare, am răspuns.
— Şi bănuiesc că încă nu a fost stabilită data înmormântării.
— Îmi închipui că-i peste trei-patru zile.
27
Dădu din cap îngândurată.
— La data aceea Jim şi cu mine va trebui să ne căutăm o altă slujbă. O să ne despărţim cu greu de casa asta. Ne venea ca o mănuşă. Şi nu vrem să încurcăm socotelile nimănui dar trebuie să ne gândim şi la noi, şi cu cât mai repede găsim altceva, cu atât mai bine,
— Poate că domnişoara Dale şi domnul Tustin vă vor ruga să rămâneţi până când va fi vândută casa, am zis. Lumea nu se-nghesuie la o casă lăsată-n paragină, iar voi v-aţi îngrijit de ea atât de bine.
— Nu cred că ţinem neapărat să rămânem aici, acum că
doamna Arliss şi-a dat duhul, răspunse doamna Bodwell. Ar cădea o prea mare răspundere pe umerii noştri să-ngrijim singuri de casă.
M-am uitat la ea curioasă, întrebându-mă dacă nu-i ciudată graba cu care simţeam că vor soţii Bodwell să plece din această casă ori dacă e ceva firesc la oamenii de teapa lor, fără un cămin propriu, probabil fără economii şi cu oarece teamă inspirată de viitor, să manifeste o mai mare neîncredere faţă de clasa stăpânilor decât au lăsat vreodată
să se întrevadă până acum
— Veţi găsi pe loc o altă slujbă, am repetat cuvintele pe care i le spusesem soţului ei.
— Nu vrem să ştim decât cum stă treaba, zise ea privind pe fereastră. Au sosit cei de la pompe funebre – urmă apoi pe un ton inexpresiv –, vin să măsoare cadavrul. Ştiţi cumva, o să fie înmormântată sau incinerată? Cred că doamna Arliss ar fi ales înmormântarea.
Am turnat ceaiul în ceşti şi i-am oferit una lui Meg, dar pe a mea am pus-o jos, zicându-mi că eu sunt cea care ar trebui să-i conduc pe cei de la pompe funebre sus în dormitorul întunecat, unde moarta zăcea într-o singurătate glacială.
— Dacă n-a lăsat instrucţiuni în testament, e o chestiune în care familia este cea care va hotărî, am zis eu şi am ieşit în întâmpinarea celor doi bărbaţi, al căror automobil era parcat în dreptul uşii din faţă, şi care tocmai se apropiaseră de uşă, salutându-mă solemn când dădură ochii cu mine. Se prezentară drept domnii Robertson şi Jarvis, specialişti în 28
ceremonii funerare, şi îmi cerură permisiunea să o vadă pe răposată.
Răposata, mi-am zis. Cadavrul. Rămăşiţele pământeşti. Nu doamna Arliss, ci, la drept vorbind, doar ceea ce devenise o povară considerabilă pentru un număr oarecare de persoane, şi care urma să fie dat la o parte cât mai rapid cu putinţă.
Următorul oaspete care sosi fu preasfinţia sa Matthew Bailey, parohul de la St. Hilary, biserica frecventată de doamna Arliss în ultimii cincizeci de ani. La viaţa ei văzuse perindându-se mulţi parohi, iar Matthew Bailey, un tânăr serios, cu un fel al lui de-a vorbi cu glasul scăzut, în şoaptă, chiar şi când se afla în amvon, era în Allingford de numai cinci ani. În ochii doamnei Arliss, de a cărei moarte aflase de la doctorul Wickham, nu fusese decât un copil, mult prea necopt ca să-i arate cine ştie ce respect. Dar scurta noastră
discuţie în care cu tristeţe am evocat-o, el dovedi respect şi chiar afecţiune pentru bătrână, vorbind emoţionat despre cucernicia şi milostenia ei, şi despre cât de mult ne va lipsi de-acum încolo.
Următorul musafir, care apăru la o jumătate de ceas după
prânzul rece oferit de doamna Bodwell mie şi lui Meg, fu Patrick Huddleston.
Sosi într-un Rover nou, de culoare albă, şi coborî din el cu o ţinută aproape la fel de sărbătorească precum a unui invitat la o nuntă. Dar aceasta era ţinuta lui dintotdeauna.
Subţire, tras ca prin inel, de regulă îmbrăcat în gri-deschis cu cămăşi în culori exuberante şi părând mult mai tânăr decât te-ai fi aşteptat la cei treizeci şi şapte de ani ai săi, de care luasem cunoştinţă, avea mereu un aer jovial care, îmi dădeam seama acum, trebuie să fi fost adesea nelalocul lui în biroul unui avocat, ca şi aici, în clipa de faţă. Intră în casă
zâmbitor. Totuşi, zâmbetul părea a exprima doar amabilitate şi compasiune, iar de data asta Patrick purta o cămaşă albă
în locul celor înflorate, pe care le prefera. Avea părul negru buclat, lăsat destul de lung, tenul măsliniu din naştere, dar şi bronzat de ceasurile petrecute pe terenul de golf, şi ochi negri cu gene lungi, încadraţi de o faţă îngustă, nervoasă.
Zărind-o pe Meg, o cuprinse pe după umeri şi o îmbrăţişă
