— Cred că se gândesc la liniştea lor, am răspuns. Vor să se ştie la adăpost.

— Nu asta ne dorim cu toţii? – întrebă Imogen. Ei, cred c-o să ne mai vedem zilele astea.

— Da, desigur.

M-am îndreptat către uşă, întrebându-mă dacă n-ar trebui s-o caut pe Meg Randall şi s-o iau acasă la mine, lăsându-i singuri pe Imogen şi Patrick, doar cu Nigel, pentru care ei n-ar prezenta niciun interes, Nigel preferând să se-nvârtă

discret prin casă, prinzând imaginare etichete cu preţul obiectelor despre care crede că-n curând vor fi ale lui.

Hotărându-mă însă s-o las pe Meg să se descurce singură, fiindcă mai devreme sau mai târziu toţi suntem lăsaţi în voia sorţii, am ieşit pe uşa din faţă şi am pornit spre automobil.

— Am rămas uimită găsind-o pe Meg în maşină.

Şedea pe banchetă lângă locul şoferului, cu capul în mâini, cu chipul ascuns de pletele-i blonde. Auzind cum se deschide portiera, trupul mlădiu îi tresări spasmodic şi ea se lăsă pe spate, îndepărtându-şi părul din ochi.

— Aveţi ceva împotrivă să vin la dumneavoastră acasă? –

mă întrebă ea. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.

— E-n regulă, am răspuns aşezându-mă la volan şi ambalând motorul. E ceva ce te-ngrijorează mai mult decât pariurile, nu-i aşa? Ţie ţi-a lăsat doamna Arliss toţi banii? În acest caz, n-ar trebui să-ţi faci griji. Dacă asta a fost dorinţa ei, nu văd cine ar putea s-o combată.

36

Conduceam încet printre şirurile de rododendroni. N-o vedeam pe Meg, dar am sesizat uimirea din vocea ei.

— Cui, mie? Cum de v-a trecut prin minte una ca asta?

— Nu ţi i-a lăsat?

— Bine-nţeles că nu. Cred că ţinea la mine, dar nu chiar într-atât. Oricum…

Se opri.

— Atunci, care-i necazul?

Meg oftă adânc.

— Toată lumea se gândeşte doar la bani, nu-i aşa? Nu le pasă de altceva. Până şi domnul Huddleston… V-am văzut stând în fereastră, ştiu că aţi observat ce-am observat şi eu.

Nu l-aş fi crezut în stare, dar ce-o fi vrând de la femeia aia, dacă nu banii ei?

— Sunt destui care o consideră foarte atrăgătoare, am răspuns eu.

— E şleampătă şi bătrână. Adică, nu vreau să zic bătrână… nu cred că-i mai vârstnică decât dumneavoastră…

dar ştiţi ce vreau să zic.

— Da, ştiu. Dar nici Patrick nu mai e aşa de tânăr.

Am cotit pe drumul ce ducea în centru.

— Care-i buba, Meg? Ce anume ţineai atât de mult să-mi spui?

— Doar atât, că n-au mai rămas deloc bani, înţelegeţi? N-au mai rămas deloc bani. Acum un an doamna Arliss şi-a investit toţi banii într-o rentă viageră. Aşa că acum, când a murit, n-a mai rămas nimic. S-au dus. Nu i-a mai rămas nimănui nimic.

CAPITOLUL TREI

Când conduc maşina, nu-s în stare să mă gândesc la altceva. Ştiu, asta înseamnă că nu-s un şofer grozav. Trebuie să mă concentrez exagerat de mult asupra manevrelor pe care le fac.

37

Cu ochii-n patru la drumul din faţa mea, care trecea printre şiruri de căsuţe cu grădini îngrijite la stradă, pline de salcâmi-galbeni şi cireşi în floare, am înaintat către vechea piaţă a oraşului.

După două-trei minute, Meg făcu pe un ton plângăreţ „Ei?“

Era ca şi cum o bombă s-ar fi preschimbat într-o petardă

fâsâită.

Mă surprindea şi pe mine detaşarea ce-o manifestam faţă

de posibila decepţie financiară a altora.

— Cred c-o să oprim la Whitefield’s, să facem nişte cumpărături, am spus. Ar trebui să rămâi şi să cinezi cu mine, iar pe urmă o s-avem timp să despicăm firu-n patru.

Whitefield’s era un magazin universal situat în colţul pieţei care avea, în mijloc o parcare auto, în care de data asta, întâmplător, am găsit un loc liber. Ar parcat, am băgat o fisa de zece peni în contor şi am intrat în magazin. Meg nu se arătă dispusă să mă-nsoţească, ci rămase ghemuită pe banchetă, cu pletele din nou în ochi, acoperindu-i obrazul.

Am cumpărat două antricoate, un pachet de cartofi-pai congelaţi, mazăre, lapte dulce, o pâine neagră şi o sticlă de whisky. Nu beau whisky decât foarte rar, atunci când nu mă

simt bine sau atunci când sunt foarte obosită, ca, de pildă, după un drum lung, or, în ziua aceea mă simţeam ca după

un drum lung. Dacă lui Meg nu-i plăcea whisky-ul, aveam acasă şi nişte vin de Xeres. M-am întors la maşină şi am pornit spre strada Ellsworthy. Meg nu-mi mai spuse nimic.

De îndată ce am deschis uşa, am avut sentimentul că

retrăiesc o scena la care am mai asistat. Iar era miros de ţigară, mult prea proaspăt ca să fi persistat de dimineaţă.

Deci Felix nu se ţinuse de cuvânt şi nu plecase.

Se simţeau şi alte mirosuri care-mi spuneau că n-a plecat, de ceapă, usturoi, ardei iute şi vin, toate combinate într-o aromă deosebit de îmbietoare, ce venea dinspre bucătărie. O

aromă plăcută, demnă de toate onorurile din partea cuiva atât de obosit ca mine, sau care ar fi fost demnă, însă

adevărul este că pe dată m-am şi întrebat dacă aş fi în stare să-mbuc ceva.

Felix ne auzi intrând şi ieşi din bucătărie.

38