— Doamne sfinte, nu! Vorbeşti serios?
— Cred că Meg a vorbit serios când mi-a spus asta.
— Ce fel de curse?
— De cai. A făcut din asta un secret, să nu afle familia, să
nu creadă cumva c-a înnebunit la vârsta ei. Şi dacă ai de gând să mă-ntrebi dacă a pierdut mult şi dacă la asta se referea Meg, află că mi-a spus că doamna Arliss nici n-a câştigat, nici n-a pierdut, sau a pierdut foarte puţin.
Patrick râse uşor.
— Curse de cai, la vârsta ei! A fost o bătrână remarcabilă
în felul ei, nu-i aşa? Sper că i-au oferit o bucurie. Dar aş vrea să ştiu şi eu de ce mă socoate Meg atât de nerod.
Cineva sună la uşă. Doamna Bodwell traversă cu pas apăsat holul şi se duse să deschidă. Peste câteva clipe în salon apăru Nigel Tustin.
Purta un costum închis la culoare, excelent croit, la două
rânduri, călcat impecabil, cămaşă albă şi o cravată neagră, evident nouă. Obrajii lui prelungi, dolofani erau mai palizi ca de obicei, dar privirea îi era calmă. Dădu tăcut mâna întâi cu mine, apoi cu Patrick şi se instală în mijlocul încăperii, privind îngândurat în jur şi încercând parcă să vadă cum îi stă, cum o să se simtă în ea când o să fie a lui.
— E frumos din partea voastră că sunteţi aici, spuse el.
Imogen n-a sosit încă?
— Trebuie să apară şi ea, am răspuns eu.
— Şi Paul?
32
— Nu ştiu.
— Nu cred că putem fi de folos cu ceva, zise Nigel. Dar simţi că-ţi revine totuşi oarecare răspundere. Îmi închipui că… ăă… formalităţile de rigoare au fost făcute.
— Am luat legătura cu pompele funebre şi cu parohul, dacă la asta te referi, spuse Patrick. Înmormântarea va avea loc poimâine.
— E foarte drăguţ din partea ta. Îţi sunt recunoscător. Deci alte probleme nu sunt?
— Probleme? Ce probleme să mai fie?
— A, nu ştiu. Zău că-i uimitor, cât de puţină experienţă
am adunat până acum, la vârsta mea, în chestiuni din astea.
De pildă, cu certificatul de deces. Presupun că n-au apărut complicaţii.
— Dragă Nigel, avea optzeci şi trei de ani, acum trei săptămâni a avut o congestie cerebrală năprasnică, s-a întremat văzând cu ochii, apoi ieri a făcut o nouă congestie şi azi-dimineaţă a murit în prezenţa doctorului Wickham. Cu siguranţă că nu va fi iniţiată nicio anchetă, dacă de asta ţi-e teamă.
— Nu, nu, bine-nţeles că nu. Îmi pare rău, sunt un pic derutat. De fapt, mă aşteptam să primesc vestea asta din momentul primei congestii cerebrale, dar acum, când am primit-o, nu-mi vine s-o cred. Toată viaţa mătuşa a fost pentru mine o prezenţă vie. O femeie superbă. A fost foarte generoasă cu mine. Poate că… ce crezi?… s-ar cuveni să urc şi să… să-mi iau rămas-bun de la ea.
— Bine-nţeles, dacă simţi nevoia, zise Patrick. Să urc şi eu?
— Nu, mai bine mă duc singur, cât să-mi iau rămas-bun şi gata, îţi mulţumesc. Ştiţi, e curios, în război am văzut atâţia morţi, dar toţi au avut parte de-o moarte violentă, mai toţi tineri murind de-a valma. Este întâia oară când văd pe cineva care a murit liniştit în patul lui. Găsesc lucrul ăsta neobişnuit, îngrozitor. Ei, n-o să zăbovesc mult.
Ieşi liniştit din încăpere.
— De ce nu i-ai spus că n-o să capete nimic, să-i scurtezi suferinţa? – am întrebat.
33
— Nu sunt sigur că n-o să capete chiar nimic, răspunse Patrick. Ar fi trebuit să verific situaţia înainte de a porni încoace, dar mi-am zis că nu-i nicio grabă în privinţa asta.
Am simţit, cred, că ar trebui să treacă o bucată de vreme până să discutăm aceste probleme.
Am privit pe uşa deschisă de mine mai devreme. La câţiva metri de fereastră, pe terasă, era o bancă vopsită în alb şi fără veste m-a cuprins o dorinţă nebună de-a mă aşeza pe bancă, înconjurată de prospeţimea şi viaţa fremătătoare a grădinii, în loc de bătrâneţea şi moartea ce domnea în casă.
După o clipă de ezitare am ieşit pe terasă, am făcut câţiva paşi până la bancă şi m-am aşezat.
Într-un strat de flori de lângă mine, încărcat cu lalele şi nu-mă-uita, o mierlă trăgea de un vierme gras şi m-am gândit ce părinţi devotaţi sunt păsările, cum trudesc cât e ziua de lungă pentru a-şi hrăni puii lihniţi. Apoi, toropită de somn, m-am întrebat ce ne-am fi făcut, Felix şi cu mine, dacă
am fi avut copii. Ar fi schimbat copiii lucrurile? Dar Felix, în esenţă, era el însuşi aşa de copilăros, încât era aproape cu neputinţă să mi-l închipui în ipostaza de tată. Până la urmă, faptul că n-am avut pe cap grija copiilor părea să fie unul dintre puţinele lucruri bune din căsnicia noastră.
Doamnei Arliss însă i-ar fi plăcut să avem copii. Bătrâna dispunea cu nemiluita de sentimente materne care, de la moartea lui Mary încoace, tânjeau amarnic să se manifeste.
Nici Nigel, nici Imogen nu reuşiseră să i le satisfacă. Eu una îmi dădusem toată silinţa, dar doamna Arliss îşi dorise o făptură mai tânără, la fel de tânără precum fusese Mary, la fel de tânără, m-a străfulgerat gândul, ca Meg Randall…
Mierla îmbucătăţi frumuşel viermele în părţi egale, le prinse-n cioc şi îşi luă zborul.
