Era oare posibil ca doamna Arliss să-şi mai fi schimbat o dată testamentul fără ştirea lui Patrick, care cu siguranță ar fi încercat să i se opună, şi să-i fi lăsat toată averea lui Meg?
Asta o tulbura oare pe fată, faptul că avea cunoştinţă de această schimbare şi o speria confruntarea cu familia la aflarea ei? O speria ideea că vor contesta testamentul, ceea ce de bună seamă vor face, dovedind în instanţă că-i o tânără
34
ticăloasă, intrigantă, care s-a folosit de poziţia ei şi a exercitat o influenţă nefastă asupra unei bătrâne infirme, pentru a intra în posesia unei averi uriaşe? După cum, probabil, intrase…
N-o cunoşteam deloc mai îndeaproape şi din căsnicia mea ieşisem cu o capacitate întristător de deteriorată de-a mai crede în oameni. Deveneam cu uşurinţă suspicioasă la orice.
Mi-am dat seama că nu mai sunt câtuşi de puţin persoana drăguţă care am fost înainte de a-l întâlni pe Felix.
Soarele îmi încălzea obrazul. Cântecul păsărelelor şi mireasma micsandrelor umpleau grădina. Am închis ochii.
Când m-am trezit, nu mi-am dat seama pe moment cât timp trecuse. Puteau să fi trecut doar câteva minute, dar mă
simţeam mai istovită decât fusesem înainte de-a adormi. M-am frecat la ochi, m-am sculat şi m-am întors spre uşa deschisă.
Înăuntru, în cameră, Imogen şi Patrick Huddleston erau unul în braţele celuilalt, iar sărutul lor nu era sărutul convenţional, de salut. Amândoi erau adânciţi în el, conştienţi doar unul de prezenţa celuilalt.
În mod sigur n-o zăriră pe fata cu faţa albă ca varul, pe care am observat-o stând în uşă, zgâindu-se la ei cu o figură
ce exprima şocul şi suferinţa.
Am rămas locului, neştiind ce să fac, iar Meg s-a întors pe călcâie şi a dispărut. După o clipă am bătut şi eu în retragere. M-am aşezat iar pe bancă şi am mai rămas vreo două-trei minute afară, după care m-am sculat din nou şi, apropiindu-mă de uşă, m-am lansat în pantomima uşor absurdă a gestului de-a tuşi şi am intrat.
Imogen şi Patrick se aflau de-o parte şi de alta a şemineului, de data asta şedeau, dar chipul lui Imogen avea o expresie vag ironică, vrând să arate că ştie prea bine ce-a vrut să-nsemne tuşea aceea. Ochii ei negri mă priveau batjocoritori. Purta un costum simplu, din flanel gri, mult mai sobru decât purta de obicei şi oarecum demodat, –
cumpărat parcă anume de la solduri pentru această ocazie.
— Bună, Virginia, făcu ea. Patrick zice că ne-ai fost de mare ajutor. Bine-nţeles c-aş fi venit de ieri, dacă-aş fi ştiut 35
ce s-a-ntâmplat. Biata mătuşă Evelyn, da-mi pare bine că s-a terminat totul.
— Dacă veneai, oricum nu te-ar fi recunoscut, am zis. Dar dacă tot ai venit, acum eu am să mă duc acasă.
— Întâi de toate spune-mi câte ceva despre soţii Bodwell, zise Imogen. Or să rămână aici au ba? Femeia asta mă
înfioară. E atât de distantă şi de-nţepată, de zici că-i o menajeră dintr-o piesă de teatru, nu-i aşa? N-am deloc încredere, în ea. Şi m-a pistonat deja în legătură cu scrisoarea de recomandare. I-am spus că ne-ar aranja s-o avem pe ea şi pe soţul ei aici un timp, dar nu mi s-a părut c-ar fi de acord. Am impresia că se pripeşte.
— Cred că se gândesc la liniştea lor, am răspuns. Vor să se ştie la adăpost.
— Nu asta ne dorim cu toţii? – întrebă Imogen. Ei, cred c-o să ne mai vedem zilele astea.
— Da, desigur.
M-am îndreptat către uşă, întrebându-mă dacă n-ar trebui s-o caut pe Meg Randall şi s-o iau acasă la mine, lăsându-i singuri pe Imogen şi Patrick, doar cu Nigel, pentru care ei n-ar prezenta niciun interes, Nigel preferând să se-nvârtă
discret prin casă, prinzând imaginare etichete cu preţul obiectelor despre care crede că-n curând vor fi ale lui.
Hotărându-mă însă s-o las pe Meg să se descurce singură, fiindcă mai devreme sau mai târziu toţi suntem lăsaţi în voia sorţii, am ieşit pe uşa din faţă şi am pornit spre automobil.
— Am rămas uimită găsind-o pe Meg în maşină.
Şedea pe banchetă lângă locul şoferului, cu capul în mâini, cu chipul ascuns de pletele-i blonde. Auzind cum se deschide portiera, trupul mlădiu îi tresări spasmodic şi ea se lăsă pe spate, îndepărtându-şi părul din ochi.
— Aveţi ceva împotrivă să vin la dumneavoastră acasă? –
mă întrebă ea. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.
— E-n regulă, am răspuns aşezându-mă la volan şi ambalând motorul. E ceva ce te-ngrijorează mai mult decât pariurile, nu-i aşa? Ţie ţi-a lăsat doamna Arliss toţi banii? În acest caz, n-ar trebui să-ţi faci griji. Dacă asta a fost dorinţa ei, nu văd cine ar putea s-o combată.
36
Conduceam încet printre şirurile de rododendroni. N-o vedeam pe Meg, dar am sesizat uimirea din vocea ei.
— Cui, mie? Cum de v-a trecut prin minte una ca asta?
— Nu ţi i-a lăsat?
— Bine-nţeles că nu. Cred că ţinea la mine, dar nu chiar într-atât. Oricum…
Se opri.
— Atunci, care-i necazul?
Meg oftă adânc.
— Toată lumea se gândeşte doar la bani, nu-i aşa? Nu le pasă de altceva. Până şi domnul Huddleston… V-am văzut stând în fereastră, ştiu că aţi observat ce-am observat şi eu.
