— Nu, până azi n-am suflat nimănui o vorbuliţă în legătură cu asta, spuse Meg. Dar asta m-a scos din minţi, pur şi simplu m-a scos din minţi! Nu sufăr secretele. Îmi place să fiu sinceră cu toată lumea. Nu-mi place să mă

gândesc tot timpul că există şi lucruri pe care n-am voie să le spun. Mi-era groază să nu-i spun nimic lui Patrick, când el era – sau cel puţin părea să fie – sincer îndrăgostit de doamna Arliss. Dar poate că m-am înşelat. Mă tem că nu mă

prea pricep la oameni.

Nu-şi dădea seama cum de-i scăpase de pe buze cuvântul

„Patrick“ în locul oficialului domn Huddleston, pe care avusese grijă să-l folosească până atunci, dar lui Felix nu-i scăpă, fireşte, acest detaliu. Mă privi scurt, întrebător, ridicând din sprâncenele stufoase, aurii. Apoi se-ntoarse către Meg.

— Ei, a mai rămas casa – zise el pe un ton consolator – şi-n ziua de azi s-ar putea să valoreze o sută de mii. Aşa încât 42

cuiva o să-i meargă bine.

— Nu, spuse ea.

— Nu?

— Nu. Şi pe-o casă se poate obţine o rentă viageră cu dobânzi plătite pe timpul vieţii, dar în clipa în care mori, ea revine companiei de asigurări.

— A făcut şi asta?

Meg încuviinţă din cap.

— N-a mai rămas absolut nimic.

Felix chicoti discret.

— A mers până la capăt? E de admirat.

— A mai rămas mobila, desigur, am zis. N-o fi lichidat-o şi pe-aia. Nu-i toată cine ştie ce, dar cred că va aduce câteva miare frumoase. Apoi, mai e Rolls-ul şi ăsta trebuie să

valoreze o sumă frumuşică.

— Şi miniaturile, adăugă Felix. Ele reprezintă cu siguranţă

lucrurile cele mai de preţ din casă. Mă-ntreb cine o să le moştenească.

Uitasem de colecţia de miniaturi a doamnei Arliss. N-aveam idee ce valoare sau merite estetice au. Din vestimentaţia celor care serviseră drept modele, îmi dădusem seama că aparţineau sfârşitului de secol optsprezece şi începutului de secol nouăsprezece, şi le găsisem dintotdeauna fermecătoare, fără a le acorda însă vreodată o atenţie deosebită. Doamna Arliss îmi vorbise în câteva rânduri despre ele însă asta ca să-nţeleg ce-nsemnase mai degrabă colecţionarea lor pentru bărbatul ei, decât ce reprezentaseră ele în sine pentru ea. Agăţate pe un perete ale salonului, erau surprinzător de expuse în eventualitatea unui furt, presupunând că erau preţioase

— Ziceai adineauri că ţi-ar fi spus cum că vrea să-i facă

dreptate lui Imogen, nu-i aşa? – am întrebat-o pe Meg. Dar Patrick mi-a spus că, după părerea lui, Imogen va moşteni totul. Ar mai fi instrucţiuni privind alte două-trei persoane, aşa mi-a zis, însă în rest totul îi rămâne lui Imogen. Dacă n-ar mai rămâne nimic, s-ar zice că doamna Arliss a fost spre sfârşitul vieţii mai zărghită decât am crezut.

— Nu cred, spuse Meg. Ştiu însă că l-a sunat lunea trecută

43

şi marţi a primit vizita lui, şi m-am întrebat dacă n-o fi modificat iarăşi testamentul. Eu una n-am fost acasă, mă

dusesem la coafor, aşa că nu l-am văzut, dar a doua zi a revenit cât s-o întrebe cum se mai simte şi atunci mi-a spus că ea l-a pus să distrugă ultimul testament pe care-l făcuse.

În acela cred că i-a lăsat banii domnului Tustin şi mi s-a părut ciudat, fiindcă ştiam că n-are un sfanţ. Şi, cu toate astea, îmi părea absolut normală.

— Poate că avea momente în care uita de una-alta, cum ar fi şi renta aceea viageră – spuse Felix –, şi îşi dădea seama că-i uitucă, şi poate că asta o înspăimânta mai mult decât voia să se ştie, gândindu-se la împuternicirea prin care-i putea fi blocat accesul la bani, ce-i atârna ca sabia lui Damocles deasupra capului. La urma urmei, trebuie să fi avut venituri destul de substanţiale, şi dacă Imogen şi Nigel ar fi pus mâna pe ele, ar fi tras un folos pe cinste.

— Dar ce-o să mă fac eu acum? – se rugă Meg de noi.

Domnul Huddleston trebuie să afle, nu-i aşa, doar e executor testamentar. Vă rog, doamnă Freer, n-aţi putea sta de vorbă

cu el?

— La ce bun? – am întrebat-o. Tot la tine ar trebui să vină, să asculte toată povestea.

— Da, însă… – Îşi împleti degetele. Erau lungi şi subţiri şi-i exprimau foarte bine disperarea.

— Dacă i-aţi putea explica de ce nu i-am spus nimic până

acuma… Dacă i-aţi spune cât de rău îmi pare… Nu, să nu faceţi asta. Adevărul este că nu vreau să mai vorbesc cu el. E

o prostie din partea mea, dar… ei bine, e altfel decât mi s-a părut c-ar fi.

Continua s-o obsedeze scena cu Patrick şi Imogen strâns îmbrăţişaţi. Felix, îşi dădea seama, desigur, că se-ntâmplă

ceva cu ea şi o bătu pe umăr a încurajare. Acest contact fizic păru să-i facă bine şi schiţă un surâs, care avu darul să-i alunge de pe chip expresia aceea de om nenorocit.

— Nu-ţi face griji, îi spuse el. După părerea mea, te-ai purtat exemplar. Huddleston n-are de ce să te critice. Te-ai bucurat de încrederea stăpânei şi i-ai respectat încrederea.

Mi-ar plăcea şi mie o secretară în care să pot investi fără

44

nicio reţinere atâta încredere.

— Ai vreo secretară – l-am întrebat eu – demnă de încredere sau suficient de făţarnică?

— Am o fată minunată, o cheamă Clementine, îmi răspunse el înţepat. Dacă n-aş avea, sau dacă i-aş găsi vreun cusur, aş oferi postul acestei fete fermecătoare, şi aş

nădăjdui sincer c-o pot convinge să-l ocupe. O admir teribil de mult pentru loialitatea şi scrupulozitatea ei. Dar Clementine e foarte potrivită şi îşi dă tot interesul, aşa că n-ar fi drept s-o concediez. Nu, draga mea, te sfătuiesc să-i spui totul lui Huddleston şi să te bizui pe bunul lui simţ, că

n-o să te acuze de nimic.

Bine-nţeles că-n ochii mei acesta nu era decât Felix în rolul său de om de afaceri împovărat de răspundere, uns cu toate alifiile şi gata oricând să-mpărtăşească din experienţa lui unei tinere aflate în încurcătură. Mi-era de mult familiar acest rol şi mi-am zis că până şi o tânără la ananghie ca Meg poate să-şi dea seama cu cine are de-a face. Uitam însă

faptul că odinioară mă păcălisem şi eu. M-am întrebat dacă

eu eram pe vremuri mai prostuţă sau dacă tehnica lui devenise între timp mai directă? Asta nu avea importanţă, în niciun caz. Pe Meg o îmbărbătase cu un gest bine intenţionat şi nu împinsese mărinimia până la a-i oferi postul acelei Clementine în mod aproape sigur inexistente.

— Vă mai torn un rând până pun masa, spuse el. Am un pic emoţii din cauza tocăniţei, fiindcă n-am găsit piperul. Nu prea ştiu rânduiala din bucătăria Virginiei şi, din câte-nţeleg, n-are deloc piper şi, din nefericire, nu mi-a dat prin minte să