niciodată în relaţii nici măcar cât de cât amicale. Păreau să-şi citească unul celuilalt gândurile cu o claritate fantastică şi aveau obiceiul de-a se împunge unul pe celălalt în chip de-a dreptul supărător, ceea ce azi, nu era greu de imaginat, ar fi scos-o cu totul din sărite pe Imogen, situaţie la care mai asistasem de câteva ori şi care nu mă amuzase deloc.

Când i-am oferit băutura, s-a aşezat şi a început să mă

51

sfredelească cu privirea.

— Ştii că n-au mai rămas bani, nu-i aşa? mă întrebă ea.

— Da – am răspuns eu –, am aflat aseară de la Meg.

— Aseară ai aflat?

— Da,

— Dacă prindeam de veste c-ai ştiut şi tu…

Ochii ei scăpărară ameninţător.

— Calmează-te, i-am spus. Chiar dacă aş fi ştiut, tot n-ai fi putut face nimic, nu? Dar n-am ştiut. A fost o surpriză la fel de mare ca şi pentru tine.

— Nu se poate. Tu oricum nu te aşteptai să moşteneşti nimic, nu-i aşa?

— A, nu, nu mă priveşte în mod direct. Dar am rămas uluită. Totuşi, nu-i reproşez lui Meg faptul că n-a spus nimănui nimic. Şi-a făcut datoria faţă de doamna Arliss, aşa vede ea lucrurile.

— Ar fi trebuit să-i spună lui Patrick, poate că el ar fi putut preîntâmpina aceasta situaţie. Copila asta nenorocită

trebuie să-şi dea seama că mătuşa Evelyn nu mai era în toate minţile şi că ar trebui pusă sub îngrijire medicală. N-avea dreptul să-şi asume o răspundere atât de mare. E prea tânără şi necoaptă. Bine-nţeles că nu mi-a inspirat niciodată

încredere. Nu m-aş mira să fi încasat în aceste luni peste salariul ei obişnuit. Dar Patrick m-a asigurat că-i corectă.

Prinsese drag de el şi lui nici prin gând nu i-ar fi dat că ea ar putea avea secrete faţă de el. Aşa e el, vanitos. Când mi-a spus asta, am râs de el şi a plecat spumegând de furie. Nu zic că şi-ar fi dat în petic, ştie să se poarte cu tact, dar Meg ştia ce-o să simtă el când o fi să afle adevărul şi mi-am dat seama că o înspăimântă de moarte ideea de a-i mărturisi ceva. Aşa-i trebuie. Îmi închipui că s-a zis cu iluziile legate de ceea ce simte el pentru ea.

Părea că Imogen este geloasă pe Meg.

— N-ai fost de faţă când i-a spus adevărul? – am întrebat eu.

— Nu, i-a spus la telefon azi-dimineaţă, când eram încă în pat, dar mai târziu am văzut-o în ce hal arăta, iar Patrick mi-a spus că a luat pe loc legătura cu contabilii mătuşii Evelyn 52

şi a aflat că Meg i-a spus adevărul. N-a mai rămas nimic şi cea mai scârboasă chestie e că mătuşa Evelyn mi-a lăsat totul mie – tot ce-i avere lichidă. Şi n-a rămas nimic.

— Of, îmi pare nespus de rău, am zis eu. Cred c-ai primit o lovitură dureroasă. Dar la urma urmei, au rămas Rolls-ul şi mobila, şi miniaturile alea, care trebuie să fie preţioase.

Oricum îţi revin măcar câteva mii când o să vinzi totul.

— Câteva mii? – făcu ea dispreţuitor. La ce preţ crezi că se ridică-n ziua de azi? Nu-nseamnă practic nimic.

— Eu una aş fi fost fericită să-mi lase şi mie moştenire un asemenea nimic, am spus. Şi-apoi, Imogen, nu eşti o femeie săracă. Ştiu că pentru tine-i un şoc, dar dacă luăm în considerare şi impozitul, nu înseamnă, totuşi, o pierdere prea mare. Cel mai bine ar fi să iei lucrurile aşa cum sunt, fără să

le pui prea mult la suflet.

Îmi aruncă o privire stranie, inexpresivă, care mă

înspăimântă, atât de intens era sentimentul ce zăcea ascuns în spatele ei. Nu ştiam care-i acest sentiment, furia sau o formă cruntă de anxietate sau poate doar disperarea, deşi gândul că ar putea fi aceasta din urmă mă punea în încurcătură.

— Nu-nţelegi, îmi spuse ea posomorâtă.

— Îmi pare rău, am replicat eu. Aş vrea să te pot consola cumva. Nu-i aşa că n-ai necazuri mari, Imogen?

Ştiam că mama ei şi doamna Arliss moşteniseră sume egale de la părinţii lor şi că ulterior doamna Arliss se măritase cu un om bogat, iar doamna Dale cu unul sărac, aşa că de la mama ei Imogen nu moştenise pe cât spera să

moştenească de la doamna Arliss, cu toate că întotdeauna a părut să aibă mai mult decât îi trebuia pentru nevoile ei. De pildă, n-a fost niciodată nevoită să-şi caute o slujbă.

— Nu ceea ce-nţelegei tu prin necazuri, răspunse ea pe-acelaşi ton searbăd. Ştiu că mă port prosteşte. Să vrei, şi nu m-ai putea ajuta. M-am gândit că m-ai putea ajuta, m-am gândit că dacă ai zice că mătuşa Evelyn era dezechilibrată de câtva timp încoace, s-ar putea anula renta aceea sau aşa ceva… Dar ai dreptate, şi Patrick la fel, nu-i nimic de făcut, trebuie să mă-mpac cu gândul ăsta. Aşa că voi fi nevoită să-53

mi vând casa şi să mă mut într-o chichineaţă de apartament de la mahala… şi asta mă-nspăimântă cel mai mult…

fiindcă, ştii, o casă ca a mea necesită o grămadă de cheltuieli.

Anul trecut am avut putregai la subsol şi m-a costat o avere să scap de el. Şi ratele cresc întruna şi, nu ştiu de ce, mă

trezesc mereu cu cheltuieli peste cont. Cred că de vină-i inflaţia. Şi… ah, ar mai fi şi alte chestii. Dar nu ceea ce s-ar numi necazuri… ah, nu.

Spuse toate astea pe un ton uşor batjocoritor, vrând parcă

să-mi dea de înţeles că habar n-am ce-nseamnă necazurile.

Apoi îşi goli grăbită paharul şi plecă.

Felix plecă a doua zi dimineaţă. Înmormântarea avea loc la ora unsprezece, aşa că l-am putut conduce la gară cu maşina şi l-am lăsat la casa de bilete, după care am pornit-o spre St.

Hillary. În faţa bisericii era un lung şir de automobile, fiindcă, deşi avusese puţini prieteni apropiaţi, doamna Arliss fusese o femeie cu relaţii numeroase, oameni care într-un fel sau altul aveau obligaţii faţă de ea. Biserica era plină. Am fost condusă la locul meu, situat alături de cel al lui Meg Randall, care de partea cealaltă era încadrată de Paul Goss, nepotul lui Imogen. Nu-l cunoşteam prea bine. În copilărie fusese trimis deseori să-şi petreacă vacanţele la doamna Arliss, dar crescând şi, începând să aibă un cuvânt în privinţa modului în care să-şi petreacă vacanţele, vizitele lui se răriseră cu trecerea timpului.

Asta o duruse pe doamna Arliss, dar cred că era destul de plictisitor pentru cineva de vârsta lui să petreacă două-trei săptămâni în compania unei femei de peste optzeci de ani.

Paul împlinise douăzeci şi patru de ani, era înalt, lat în umeri şi la fel de arătos ca Imogen. Altfel spus, avea părul ei des, negru, aceiaşi bujori în obraji şi aceiaşi ochi negri, strălucitori. Recent îşi luase diploma în istorie la Universitatea din Bristol şi de câteva luni colabora cu un editor de cărţi de istorie şi sociologie. Era orfan de ambii părinţii. Mama lui,sora lui Imogen, murise într-un accident de maşină pe când el avea cincisprezece ani, iar tatăl, trei ani mai târziu, de inimă. O vreme îl găzduise Imogen, dar acum locuia singur într-un apartament din Battersea.

54

Imogen se afla în faţa noastră, în strană, lângă Patrick Huddleston, dar de Nigel nu era nici urmă. Acesta sosi mai târziu, gâfâind, uşor, însă înaintă la fel de calm ca de obicei, părând convins că ceremonia nu poate începe fără el. Soţii Bodwell nu erau prezenţi. Părintele Matthew Bailey ţinu slujba cu glasul lui pierit, şoptit, lăsând impresia că se adresează unui punct de pe pardoseala din dreptul său.

După slujbă, cea mai mare parte a mulţimii din biserică se împrăştie şi numai câţiva porniră spre cimitir.

Bătea un vânt rece dinspre est, luând pe aripile lui vorbele rostite de vicar. Soarele dispăruse în ultimele zile şi cerul era acoperit de nori joşi, cenuşii, grăbiţi. Copacii de la marginea cimitirului îşi clătinau coroanele, scoţând scrâşnete pe când crengile se frecau unele de altele. Sicriul coborât în groapa săpată în ţărâna al cărei aspect frust fusese ascuns privirii de un strat de iarbă artificială, verde ca smaraldul, părea să

aibă dimensiuni ciudat de mici. Doamna Arliss nu fusese deloc o femeie măruntă, dar moartea părea s-o fi împuţinat la trup.

Când sosi momentul să se arunce ţărână peste sicriu, domnul Robertson, sau poate domnul Jarvis, maestrul de pompe funebre, scoase dintr-un buzunar un săculeţ de plastic care conţinea ceva ce aducea cu nisipul calcinat, băgă