Însă chiar şi-aşa, nu suport să te văd atât de lipsită de preocupare faţă de propria-ţi persoană. Eşti încă o femeie atrăgătoare. N-ar trebui să te laşi cu una, cu două.
— În ce privinţă să nu mă las?
— Ştiu şi eu, poate în speranţa unei căsnicii fericite. A uneia mai fericite decât precedenta. Ştii, îmi fac adesea griji din cauza ta. Nu suport gândul că poate ţi-am distrus viaţa.
M-aş bucura să te văd într-o bună zi luând viaţa de la început.
— Nu trebuie să-ţi faci griji am zis eu. Mă descurc foarte bine. Tu ţi-ai distrus viaţa. Şi uneori eu sunt cea care-mi fac griji în această privinţă. Să luăm, de pildă, povestea legată de stagiul tău de petrolist în Iran. Pesemne că l-ai ascultat foarte atent pe cel ce ţi-a oferit toate detaliile care au făcut-o să sune atât de convingător, şi dacă ai fi Investit doar un strop din capacitatea ta de concentrare într-o slujbă ca lumea, ai fi ajuns vicepreşedintele vreunei companii sau un avocat celebru, sau un chirurg remarcabil, sau aproape orice 47
ţi-ai fi pus în gând. Ai talent cu ghiotura, numai că nu ţi l-ai folosit niciodată în chip raţional.
— I-am spus fetei povestea asta numai fiindcă mi-am zis că n-ar strica să-i mai descreţesc fruntea, spuse el, făcându-se probabil intenţionat că nu-mi pricepe apropoul.
Discutaserăm de prea multe ori pe tema asta, ca să nu ştie la ce mă refeream.
— Îmi părea rău pentru ea. Ţi-am mai zis, e o fată
fermecătoare. Loialitatea e-o însuşire foarte atrăgătoare.
Desigur, n-aveam cum să ştiu cât de exact e tot ce i-am spus despre afacerea aia cu petrolul. Nu mi-a inspirat deloc încredere tipul care mi-a vândut povestea. Dac-ai afla câtă
lume din jurul tău îţi toarnă cele mai îngrozitoare minciuni, ai fi foarte mirată. Zău ca nu-s singurul. Iar ale mele sunt inofensive, zi şi tu, nu-i aşa? Însă, după cum ţi-am mai spus, îmi fac mari griji din pricina ta. Nu-ţi prieşte viaţa de una singură şi ştiu că eu sunt vinovatul. Lipsurile mele te-au însemnat pe viaţă. Îmi pare nespus de rău. Am conştiinţa tare încărcată.
Spunea probabil adevărul. Avea o conştiinţă foarte activă; chiar dacă-i funcţiona în chip misterios.
— Eu una nu mi-aş face griji, am zis. Sunt surprinzător de mulţumită. Şi aş zice că, într-un fel, între noi există o legătură destul de plăcută. Nu cunosc o altă persoană cu care să-mi permit să mă port atât de hain precum cu tine şi pentru mine asta-i o supapă de siguranţă minunată. Dar aş
vrea să ştiu, totuşi, ce vânt te-a adus la mine.
Pleoapele lui piezişe tresăriră o clipită, de parcă el ar fi fost gata-gata să-mi spună ceva. Dar se răzgândi.
— Am avut drum prin împrejurimi şi mi-am zis c-ar fi mare păcat să nu dau o raită, să te vizitez, spuse el. Îmi închipui că ai vrea să dispar de-aici mâine.
— Dacă n-ai motive întemeiate care să te ţină-n loc, am spus eu, sculându-mă în picioare. Ţi-ai făcut patul în camera de oaspeţi, da?
— Da, şi ne vedem mâine dimineaţă,
— Atunci, noapte bună.
— Noapte bună.
48
Am urcat la etaj, m-am băgat în pat şi am adormit de cum am pus capul pe pernă.
Dimineaţa Felix îmi servi ceaiul la pat. La aşa ceva se pricepea întotdeauna şi pentru mine asta era o desfătare.
Apoi pregăti micul dejun. Am mâncat în grabă, deoarece era ziua mea de lucru la clinică şi nu mă sculasem suficient de devreme.
Când am plecat de-acasă, m-a însoţit până la maşină, m-a pupat pe-o ureche şi mi-a spus:
— Ei, cu bine, şi mulţumiri pentru ospitalitate. Poate o să
revin într-o bună zi, să văd cum o mai duci. Am senzaţia că
eşti mai singură decât ai fi dispusă să recunoşti.
Am simţit o strângere de inimă, fiindcă, bine-nţeles, nu fusesem ospitalieră. Dar nu eram dispusă să recunosc că
sunt nespus de singură. Cunosc o grămadă de oameni care se autosugestionează că suferă de chinurile singurătăţii, şi care se plâng că semenii lor îi cicălesc şi-i tracasează
ajungând să refuze cu violenţă şi autocompătimire compania altor oameni. Ştiam că şi eu am tendinţa de-a proceda astfel, dar, în general, încercam s-o ţin în frâu. Demarând, i-am făcut semn cu mâna lui Felix, ca să-i demonstrez că-i port sentimente de amiciţie, şi am ajuns la clinică cu o întârziere de numai zece minute,
N-ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun. Am ajuns acasă după-amiază pe la cinci şi jumătate după o zi mai grea, mai solicitantă decât de obicei. De îndată ce am deschis uşa, am simţit în nări fumul de ţigară şi l-am găsit, ca şi cu o zi în urmă, întins pe sofa. În afară de faptul că se juca ţinând ţigara între degete, nu făcea nimic. Era meşter mare la leneveală. Uneori petrecea ore-n şir visând fascinat, cu ochii deschişi. M-aş fi mirat să-l găsesc citind o carte sau un ziar.
— M-am răzgândit după ce-ai plecat, se scuză el. M-am gândit că poate merg şi eu la înmormântare. Ştii, am ţinut mult la bătrânică şi cred că şi ea avea o slăbiciune pentru mine.
— Ei, exact asta-mi mai lipsea, am zis exasperată.
Dintotdeauna mi-a fost destul de greu să le explic complicaţiile căsătoriei noastre şi nu vreau să rămână cu 49
impresia că încercăm să salvăm aparenţele.
— Chiar contează dacă-şi închipuie asta?
— Da, mă deranjează şi mă supără ideea că unii or să-nceapă să scormonească în secretele noastre intime, şi cu siguranţă aşa se va întâmpla. Aşa că prefer să nu le dau prilejul să facă mutre mirate, mai ales la o înmormântare.
— Bine, nu mai merg la nicio înmormântare, oftă el. Dar îmi dai voie să mai dorm o noapte aici, nu-i aşa? M-am gândit că poate ieşim să cinăm împreună.
