— Smith-Ogilvie? m-am trezit eu întrebând.

Patrick se-ntoarse către mine.

59

— Da, exact. Eşti grozavă că ţi-ai amintit. Bănuiesc că eu ţi-am spus.

— Da, am zis, bănuiesc că tu mi-ai spus.

Dar nu-mi spusese niciodată o vorbă despre asta şi am simţit că roşesc de ruşine şi eram furioasă pe mine pentru că

mă luase gura pe dinainte. Îmi scăpase pe negândite. Numele lui Oswald Smith-Ogilvie mi-era al naibii de familiar. Era unul dintre pseudonimele la care Felix ţinea foarte mult. Întrun rând, pe vremea când încă nu descoperise că nu poate conta pe complicitatea mea la jocurile lui de-acest gen, m-am trezit înregistrată la recepţia unui hotel sub numele de Lady Smith-Ogilvie. Am plecat de-acolo în aceeaşi seară, în loc să

ne petrecem cele două săptămâni plănuite, iar el m-a urmat a doua zi, văicărindu-se nedumerit că nu-nţelege de ce m-am opus promovării sociale. Mi-a spus că n-avusese vreun gând necurat. Dacă cineva e necinstit în toată povestea asta, insista el, aceştia sunt cei din industria hotelieră, care-ţi asigură servicii mult mai bune dacă-ţi atribui un titlu şi un nume interminabil, decât dacă eşti pur şi simplu domnul şi doamna Freer. Totul ţine de deplorabilul sistem britanic al claselor sociale, zicea el, care nu-i în realitate decât o uriaşă

farsă şi trebuie să-ţi lipsească o doagă ca să te laşi păcălit de el. Aproape ajunsese să ma convingă până să-şi termine pledoaria, dar din fericire n-a mai încercat niciodată să mă

amestece în treburile lui Sir Oswald.

Adică până acum, ar trebui să adaug. Până când ieşise la iveală faptul că soţii Bodwell sunt prietenii lui şi, totodată, hoţi. În povestea asta eram şi eu amestecată şi trebuia să

chibzuiesc degrabă cât de mult voi dezvălui din ceea ce ştiam. Desigur, aş fi putut spune totul poliţiei. Le-aş fi putut da adresa lui Felix şi le-aş fi putut spune că aproape sigur vor afla de la el unde îi pot găsi pe soţii Bodwell. Dar în faptul că ai fost măritată cu un bărbat există ceva care te face să-ţi fie extraordinar de greu să dezvălui cuiva toate fărădelegile acestuia. Dintotdeauna am avut sentimentul că trebuie să-l acopăr pe Felix ori de câte ori îmi stă-n putinţă. Însă, în acelaşi timp, încercam să nu-l las să iasă basma curată chiar cu una-cu două. După primele zile ale căsătoriei noastre, pe 60

vremea când mai credeam că-l pot lecui numai şi numai cu dragostea mea, avusesem grijă să-i dau de înţeles că nu mă

poate amăgi nici cât negru sub unghie. Dar asta era cam tot ce făcusem şi, deşi, fireşte, îl înrâurise prea puţin, nu mă

simţeam niciodată tentată să-i destăinuiesc cuiva minciunile şi găinăriile şi, în general, escrocheriile lui.

Până la urmă, poliţiştilor nu le-am spus nimic despre el sau despre Sir Oswald Smith-Ogilvie. Nu mi-a fost deloc greu, fiindcă oricum nu se aşteptau la nimic din partea mea.

Sosiră cam la un sfert de oră după telefonul lui Patrick, mai întâi un tânăr sergent şi un poliţist în uniformă, apoi prietenul lui Patrick, inspectorul Roper, un bărbat corpolent, cu faţa rotundă şi netedă, cu părul negru rărit pe fruntea-i bombată, cu o privire pătrunzătoare, pe care lumea adesea o asociază, în chip greşit, cu înclinaţie spre omucidere, cu ceafa groasă şi o voce glacială, tăioasă. Ne ceru descrierea soţilor Bodwell, lui Meg acordându-i atenţie sporită, în parte fiindcă ea îi văzuse la faţă de mai multe ori decât noi ceilalţi, dar şi fiindcă era clar că posedă un spirit de observaţie detaliată specifică tinerilor. În legătură cu soţii Bodwell observase mult mai multe lucruri decât îmi puteam aminti eu. Dar când se ajunse la descrierea miniaturilor dispărute, nu mai avu nimic de spus. Singurul care ştia câte ceva despre ele era Nigel

— Cred că erau vreo treizeci aprecie el, dar nu aş putea spune cât valorează la inflaţia de azi. Poate vreo treizeci-patruzeci de mii, deşi n-au costat nici pe departe aşa de mult la data la care le-a cumpărat unchiul. Erau câteva de Larborough, unul dintre cei mai remarcabili miniaturişti de la sfârşitul secolului optsprezece, şi câteva de franţuzul De Ligne, datate puţin mai târziu, dar foarte reuşite, şi câteva portrete încântătoare semnate de Roselli, un italian cam din aceeaşi epocă. Toate au fost pictate pe fildeş şi cred că

înfăţişau, fără excepţie, femei – mai ales femei tinere –, iar asta le sporeşte valoarea. Miniaturile cu bărbaţi, cu excepţia celor ce înfăţişează câteva mari personalităţi – cunoaşteţi, de pildă, faimoasa miniatură cu Cromwell, o piesă minunată –, nu s-au bucurat niciodată de popularitatea miniaturilor cu 61

femei. Colecţionarii par să manifeste predilecţie pentru doamnele frumoase.

L-am văzut pe sergent zâmbind scurt, pesemne la presupunerea lui Nigel că inspectorul Roper ar avea habar de miniatura aceea cu Cromwell sau cu oricine altcineva celebru. Dar într-o clipită chipul sergentului redeveni sobru.

Era un tânăr arătos, cu părul blond cârlionţat, cu faţa pătrată, bine bronzată şi cu nişte ochi albaştri care păreau mult prea nevinovaţi pentru cineva care avea de-a face zilnic cu apele tulburi ale crimei.

Poliţistul care era cu el era mai vârstnic, avea un aer care inspira încredere şi dacă n-ar fi fost în uniformă, ar fi putut fi luat cu uşurinţă drept directorul unei bănci. În afara câtorva şoapte adresate sergentului, nu l-am auzit făcând o singură

remarcă din momentul când a intrat în casă până la plecare.

Nici sergentul nu vorbi mult, dar fu însărcinat să ia amprentele digitale din bucătărie şi din dormitorul soţilor Bodwell şi să ne ia apoi şi nouă amprentele, astfel încât, să

nu fie confundată niciuna cu cele lăsate de soţi.

Timpul trecea încet. După o vreme, Meg veni şi se aşeză

lângă mine şi, aproape în şoaptă, parcă simţind că nu trebuie să audă poliţiştii ce-avea de zis, îmi spuse:

— Îmi place extraordinar de mult.

— Cine? am întrebat. Inspectorul Roper?

— Nu, nu, Felix. E de-a dreptul fascinant.

— Asta-i şi părerea mea dintotdeauna, am zis eu.

— A avut parte de-o viaţă aventuroasă, nu-i aşa? – urmă

ea. Mi-a povestit o mulţime de lucruri.

— Sunt convinsă că nu ţi-a spus nici jumătate din ele.

— Pe undeva, e păcat că…

Îşi înghiţi vorba. Era şi asta una din jumătăţile de frază pe care îi era teamă să le încheie. Am terminat-o eu în locul ei.

— Că ne-am despărţit? Deh, se mai întâmplă. Avem moduri diferite de-a privi viaţa.

— Lipsea prea mult de acasă? – mă întrebă Meg. Cred că-n locul dumneavoastră l-aş fi însoţit pretutindeni. Dar dacă nu vă place să călătoriţi, ăsta ar putea fi un impediment.

— La care dintre călătoriile lui te referi? am întrebat.

62

— La aceea de traversare cu schiurile a calotei glaciare din Groenlanda, de pildă.

— Nu ştiu să schiez.

— Suna formidabil în gura lui.

— Sunt convinsa.

— Cu apusurile acelea minunate, după cum zicea el. Dar pe dumneavoastră v-a supărat, vreau să zic maniera lui de-a pleca de unul singur şi de a vă lăsa singură.

— Nu, asta nu m-a supărat niciodată cu adevărat. M-am împăcat dintotdeauna cu ideea de-a rămâne singură.

— Atunci, de ce?... Ah, ştiu, n-ar trebui să vorbesc aşa.

Nu-i treaba mea.

— Nu contează. Îmi pare bine că ţi-a plăcut.