— Am două antricoate în frigider i-am spus. Le-am cumpărat ieri pentru mine şi Meg, înainte de-a afla că te-ai ocupat de bucătărie. Le-am putea mânca. Nu prea am chef să mai ies din casă.
— Bine, o să mă ocup de ele. Şi bănuiesc c-ai bea ceva. Să
fie tot whisky?
— Mersi, în seara asta vreau vin de Xeres!
— Fie, treaba asta mă bucură. Aseară an crezut că eşti pe cale de-aţi face un obicei din consumul de whisky şi ştii că-i periculos când trăieşti singur. Te poţi apuca să tragi la măsea discret, cât e ziua de lungă, şi ajungi alcoolic fără să
prinzi de veste. Cunosc mai multe cazuri. Cazuri deosebit de triste.
— Nu-s
alcoolică
şi
găsesc
absolut
revoltătoare
solicitudinea ta, am spus eu.
— Îmi pare rău, n-am vrut să te jignesc, zise. Hai, aşază-te şi relaxează-te, o să-ţi aduc Xeres-ul.
Ieşi.
M-am aşezat, mi-am scos pantofii, m-am lăsat pe spate şi am închis ochii, am căscat de vreo două ori, mi-am zis că e o virtute să ai pe cineva care să te servească şi-n clipa următoare aş fi adormit, dacă nu m-ar fi trezit la realitate ţârâitul soneriei din faţă
Mi-am băgat picioarele în pantofi m-am sculat şi m-am dus să deschid uşa. În prag era Imogen. Parcase maşina în poartă. Mi-am dat seama că nu e-n apele ei încă înainte de-a o pofti înăuntru. Purta acelaşi costum gri pe care-l purtase cu o zi în urmă, era fardată cu grijă, ca de obicei, avea părul pieptănat, îngrijit. Şi totuşi, părea tulburată. Mă fixa în aşa 50
fel cu privirea, de-ai fi zis c-o să-i sară ochii din cap. Mi-era limpede că ceva nu e-n ordine cu ea şi, lucru deloc surprinzător, mi-am şi dat seama despre ce-i vorbea.
— Îmi pare rău că dau buzna peste tine aşa – îmi spuse ea în timp ce o conduceam în salon –, dar trebuie să stau de vorbă cu tine. Curvuliţa aia parşivă, Meg Randall, a discutat cu tine, nu-i aşa? Vreau să ştiu ce ţi-a spus.
— Ia loc – i-am zis – să bem ceva. Întâmplător, cred că Meg nu-i nici parşivă nici curvă, ci o fată destul de drăguţă.
Imogen nu se aşeză, ci începu să se-nvârtă de colo-colo prin cameră.
— E o curvuliţă parşivă, repetă ea printre dinţi. Fie, dă-mi nişte whisky. Fapt e că ar trebui să putem discuta cu ea întrun fel sau altul. Patrick zice că n-avem cum, că trebuie să
luăm lucrurile aşa cum sunt, dar nu pot să cred una ca asta.
Trebuie să existe o soluţie.
Răguşise în înverşunarea ei. Am lăsat-o singură şi m-am dus în sufragerie unde ţineam băutura. Acolo am dat peste Felix, care-mi turnase deja Xeres într-un pahar şi acum îi turna whisky lui Imogen, fiindu-mi astfel clar c-a auzit tot ce-a spus ea de când a intrat în casă.
— E-n ordine, n-o să dau buzna peste voi, îmi şopti el.
Bănuiesc că nu vrei, nu-i aşa?
— Categoric, am răspuns eu. Şi-aşa are destui draci.
— N-ai ce să-i reproşezi! E foarte neplăcut să pierzi nişte bani pe care ai contat.
Îmi întinse paharele umplute pentru Imogen şi pentru mine, şi le-am luat în salon. Bănuiam că o să tragă cu urechea de după uşă, aşa că a fost o simplă formalitate să-nchid uşa după ce-am pus paharele pe masă, dar Imogen nu trebuia să ştie de prezenţa lui acolo. Ei doi nu fuseseră
niciodată în relaţii nici măcar cât de cât amicale. Păreau să-şi citească unul celuilalt gândurile cu o claritate fantastică şi aveau obiceiul de-a se împunge unul pe celălalt în chip de-a dreptul supărător, ceea ce azi, nu era greu de imaginat, ar fi scos-o cu totul din sărite pe Imogen, situaţie la care mai asistasem de câteva ori şi care nu mă amuzase deloc.
Când i-am oferit băutura, s-a aşezat şi a început să mă
51
sfredelească cu privirea.
— Ştii că n-au mai rămas bani, nu-i aşa? mă întrebă ea.
— Da – am răspuns eu –, am aflat aseară de la Meg.
— Aseară ai aflat?
— Da,
— Dacă prindeam de veste c-ai ştiut şi tu…
Ochii ei scăpărară ameninţător.
