repari gafa asta atât cât îmi stă-n putinţă, dar n-o să te las să te porţi aşa cu prietenii mei. Au şi ghicit deja că ai de-a face cu tărăşenia asta, dar, de dragul meu, n-au spus nimic poliţiei, ceea ce-i foarte drăguţ din partea lor, dar n-am de gând să te las să profiţi de pe urma acestui fapt.

— Stai puţin, îmi spuse Felix, pe când cei doi Bodwell mă

priveau înlemniţi. Vasăzică, cineva a furat miniaturile, da?

— Vorbeşti de parcă n-ai şti…

— Stai! – mă-ntrerupse el. Răspunde-mi doar cu da sau nu. Vreau să-mi formez o imagine clară a situaţiei.

Miniaturile au fost furate?

— Da.

— În timpul înmormântării?

— Da.

— Şi cum întâmplarea face ca soţii Bodwell să-şi fi hotărât plecarea în timpul înmormântării, sunt bănuiţi de furt?

— Bine-nţeles.

— Şi-ntr-un fel sau altul, ai dedus că lucrez mână-n mână

cu ei şi le-ai dat de urmă acasă la mine. Cum ai reuşit?

— De-ndată ce-am aflat că s-au angajat la doamna Arliss pe baza referinţelor semnate de Sir Oswald Smith-Ogilvie, am ştiut unde să-i caut.

— Înţeleg, înţeleg. Şi fireşte că ţi-ai format o părere cât se poate de proastă în legătură cu conduita lor. Nu ţi-a dat prin minte că ar putea avea vreun alt motiv de-a pleca din casă, în afară de acela de-a fugi de poliţie.

— Mi se pare improbabil. Când pleci pe nepusă masă, fără

un preaviz, fără să laşi măcar o scrisoare, sau ceva mâncare pentru praznic… nu trezeşti oare bănuieli întemeiate?

— Ah, n-au fost bucate la praznic, dădu Felix din cap, parcă înţelegându-mi de data asta atitudinea. Foarte supărătoare chestie. Ei bine, mă-ntreb… – se opri el uitându-se la cei doi soţi Bodwell. N-ar fi cel mai bine să-i explicăm ce anume v-a făcut să plecaţi?

73

Urmă un schimb de priviri, dar cei doi rămaseră tăcuţi.

— Ştiţi că o cunosc bine, spuse Felix. Când se-apucă de-o treabă, n-o mai lasă baltă.

— Atunci, dă-i drumul, dar mie nu-mi place treaba asta, zise Rita. Dar deloc. N-am greşit cu nimic. Şi n-avem cum să-i dăm nenorocitele alea de miniaturi, nu?

— Sigur că nu, încuviinţă Felix.

— Dă-i drumul, spuse Jim. Aşa cum stau lucrurile, n-avem ce pierde.

— Mai bea un sherry, mi se adresă Felix.

— Nu, mersi am răspuns.

Felix sorbi iar din halbă. Ca de obicei, nivelul berii scădea foarte încet.

— În ceea ce priveşte absenţa mâncării…

— Asta nu contează! am exclamat.

— A, ba da, este foarte important, urmă el. N-ar fi făcut niciodată una ca asta, dacă nu ar fi fost foarte grăbiţi.

Adevărul este că nu-şi pot permite să aibă niciun contact cu poliţia. Poliţia nu le acordă nicicând o şansă unor oameni cum sunt ei. Amândoi au cazier, înţelegi?

— Asta-nseamnă c-au fost închişi, nu? Am bănuit eu, mai mult sau mai puţin.

La asta mă dusese gândul când Rita afirmase că ea şi soţul ei au trăit prea multă vreme despărţiţi,

— Da, desigur, şi de-aceea au avut nevoie de recomandarea mea, zise Felix. Voiau să-nceapă o viaţă nouă

şi, n-ai decât să nu mă crezi, dar după eliberare s-au purtat absolut corect. Totuşi, întâmplarea face ca ultimul lor stăpân să fie mort. S-a sinucis. Un caz foarte trist. Deci nu l-au putut ruga să-i ajute. Oricum, chiar dacă trăia, mă-ndoiesc c-ar fi mişcat un deget pentru ei. Dar, întâmplător suntem prieteni vechi – ţin minte că ne-am cunoscut cu ani în urmă

aici, în Waggoners – aşa că m-am gândit că i-aş putea ajuta măcar să obţină o slujbă că lumea. Am fost bucuros că se poate instala la doamna Arliss, fiindcă ştiam că se vor împăca de minune. Doamna Arliss nu era omul care să le scormonească trecutul şi ştiam că ei îi vor îndulci ultimii ani de viaţa. Ceea ce au şi făcut. Nu poţi să zici că nu i-au uşurat 74

viaţa, nu?

— Nu, am încuviinţat eu. Dar de ce era fostul stăpân pornit împotriva lor? Ce-i furaseră?

— Nimic – absolut nimic – răspunse Felix exasperat. Ţi s-a pus pe creier pata cu furtul. Nu, uite care-i treaba, nenorocirea este că tipul era alcoolic şi avea prostul obicei de a se urca la volan după ce pilea mai mult decât era cazul, şi-ntr-o bună zi a călcat o fetiţă şi a omorât-o. Eu unul cred că

de vină au fost părinţii N-ar fi trebuit să lase singur la joacă

un copil de vârsta ei. Asemenea oameni ar trebui puşi sub urmărire penală. Dar bietul om a intrat în panică şi a fugit de la locul faptei, apoi l-au cuprins remuşcările, s-a simţit teribil de vinovat pentru cele întâmplate, s-a pierdut cu firea şi le-a mărturisit totul soţilor Bodwell. Ei bine, ei n-au dat fuga la poliţie, fiindcă se ataşaseră de el şi n-aveau de gând să-l înfunde, dar acesta, simţindu-se rău, a luat într-o noapte o doză prea mare de somnifere, după ce, în prealabil, scrisese poliţiei, mărturisindu-şi crima şi susţinând că le cumpărase celor doi tăcerea. O calomnie odioasă. Cu toate astea, Jim a încasat cinci ani, iar Rita trei, o nedreptate strigătoare la cer, fiindcă o scrisoare ticluită de-un alcoolic, care tocmai a înghiţit o jumătate de flacon de barbiturice, nu poate constitui o probă incontestabilă, nu?

— Şantaj! am exclamat.

— Nu-mi place cuvântul ăsta, spuse Jim Bodwell.

Pentru prima oară de când îl cunoşteam, chipul îi devenise ameninţător.

— Bănuiesc că au existat şi alte probe în afară de scrisoare, am zis.

— A, bine-nţeles că poliţia a scornit până la urmă nişte acuzaţii gogonate – răspunse Felix –, pe care un om întreg la minte nu le-ar fi luat în serios.

— Şi totuşi, nu-nţeleg ce-au astea de-a face cu miniaturile, am zis.

— E foarte simplu, îmi spuse Felix. Au aşteptat să plece toată lumea la înmormântare, ca sa se apuce să pregătească

praznicul, apoi, la un moment dat, Rita a intrat în salon, să

verifice dacă totul e-n ordine, şi a văzut că miniaturile 75