m-aş putea autosugestiona, cum că în seara aceea mi-a spus adevărul şi că nici el, nici soţii Bodwell n-au nimic de-a face cu furtul miniaturilor aş adormi ca un prunc. Am început să-mi doresc cu ardoare somnul, cu sentimentul că, pesemne, într-un fel sau altul, i-am pierdut şpilul şi-o să rămân pe veci trează.

Mă necăjea gândul că, din câte ştiam, Felix le este întotdeauna fidel prietenilor săi. N-au decât să fie demni de dispreţ, în stare să se coboare până la şantaj, gest până la care eram sigură că el n-ar fi ajuns nicicând, că dacă sunt la ananghie, lui i se pare normal să le ia ferm partea. Pentru Felix, încercarea unei prietenii părea să se rezume la afişarea simpatiei faţă de persoana lui. Nu cerea mai mult. Era întotdeauna impresionant de recunoscător pentru simpatia ce i se arăta. Aceasta mi se păruse a fi una dintre calităţile lui cele mai atrăgătoare, chiar dacă, uneori, şi una dintre cele mai exasperante. Ţinea de confuzia morală în care se complăcea perfect.

Dar dacă avea dreptate şi cea care furase miniaturile fusese Imogen…?

Era isteţ în felul lui şi o cunoştea destul de bine. Totuşi, ea nu se număra printre cei care trecuseră testul prieteniei lui.

Ei nu-i era deloc simpatic. Prin urmare, nu-l costa nimic încercarea de-a o ponegri, chiar dacă nici el nu credea o vorbuliţă din acuzaţiile aduse ei, şi ştia că dacă m-ar putea convinge că hoaţa e ea, nu m-aş mai duce la poliţie să-i denunţ pe soţii Bodwell.

79

Îmi dădeam seama că, într-adevăr, nu i-aş putea face una ca asta lui Imogen. Adevărul este că nu-mi păsa în posesia cui aveau să rămână miniaturile şi, dacă ea era cea care le luase, mi se părea că totul e o chestiune de familie care trebuia rezolvată între Nigel şi ea, şi n-aveau decât să-şi scoată ochii unul altuia, fără amestecul meu. Gândul care mă necăjea însă rău de tot şi care nu mă lăsa să adorm era acela că, tăinuind legătura dintre soţii Bodwell şi Felix, deveneam complice şi aveam aproape aceeaşi răspundere, în cazul furtului, ca şi ei.

Dar dacă Felix spusese adevărul…

Câteodată îl mai spunea.

Ajunsesem acolo de unde pornisem şi eram cât se poate de trează. Scrutând tavanul în întuneric, am început să-mi bat capul cu vechea mea dilemă, ce s-ar fi ales de mine, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Felix. O întrebare sterilă, de care nu reuşisem să scap niciodată de tot. Aş fi rămas o harnică fată

bătrână, nu tocmai nefericită, dar câteodată cuprinsă de sentimentul că-mi lipseşte ceva? Ori m-aş fi căsătorit cu un om cinstit, cu capul pe umeri, pe care l-aş fi iubit în chip nestrămutat, fără să-i caut nod în papură, şi lângă care aş fi îmbătrânit în pace? Orii aş fi făcut, pur şi simplu, o altă

greşeală, la fel de mare sau chiar mai mare decât aceea de a mă fi măritat cu Felix? Unii oameni sunt predispuşi la dezastru, atunci când e vorba de căsătorie. Mă întrebam dacă sunt şi eu unul dintre aceştia, şi dacă am scăpat din tărăşenia asta mai uşor decât aş fi putut scăpa?

Pe Felix l-am cunoscut la o petrecere în timpul unui week-end petrecut la o prietenă din Londra. A doua zi mi-a dat telefon şi m-a invitat să cinăm împreună în oraş. Prietena la care locuiam a încurajat această legătură. Zicea că ne potrivim. N-am aflat niciodată ce şi cât ştia despre Felix.

Atunci am auzit pentru prima oară povestea cu traversarea pe schiuri a calotei de gheaţă groenlandeze. Cred că nu cu mult timp în urmă întâlnise pe cineva care chiar a izbutit isprava asta sau doar citise despre ea în vreo carte Nici prin minte nu-mi trecea să pun la îndoială o vorbă din ce-mi spunea şi-l găseam captivant. Au urmat şi alte poveşti. Erau 80

relatări vii, dar spuse cu modestie, şi avea în el atâta gingăşie şi curtenie, o intuiţie atât de surprinzătoare pentru un om care la viaţa lui avusese parte de-atâta acţiune, încât nici n-am băgat de seamă când m-am îndrăgostit de el. De vină, bine-nţeles, a fost şi farmecul lui. Îmi plăcea să-i privesc figura mobilă, triunghiulară, cu ochii albaştrii strălucitori, acoperiţi de pleoapele ostenite. N-a fost deloc de mirare faptul că-n scurtă vreme mi-am dorit să mă mărit cu el.

Ceea ce a fost de mirare şi ceea ce continua să mă mire, când stăteam să mă gândesc, a fost faptul că şi el a vrut să

se însoare cu mine. Câteodată mă mai întrebam dacă-n momentul acela a simţit cumva nevoia de-o anumită

stabilitate în viaţă şi dacă s-a gândit că ar putea-o obţine prin mine. Dacă aşa au stat lucrurile, înseamnă că s-a înşelat în privinţa mea, precum m-am înşelat şi eu în privinţa lui, pentru că, pesemne, luase drept stabilitate ceea ce nu fusese, din partea mea, decât o doză de timiditate, de care, aşa cum s-au brodit lucrurile, tare mult doream să mă lepăd.

La adăpostul ei, aveam un temperament năvalnic, predispoziţie la gelozie şi sete de aventură. Genul de aventură

din povestirile lui, nu acela pe care avea să mi-l servească

ulterior. Şi pe-atunci îmi cunoşteam prea puţin propria mea fire. La data aceea nu mă aşteptam să fiu vreodată nevoită să

decid ce valori au suficientă importanţă pentru mine, spre a-mi nărui căsnicia în schimbul lor. Crezusem că toată lumea-i pricepută la aşa ceva şi că o persoană iubită de cineva se va dovedi automat lipsită de cusururi. Aşa că-n clipa când s-a ajuns la situaţia de a-i acorda lui Felix înţelegerea după care probabil că tânjise, m-am dovedit a fi cu totul inaptă în acest sens.

În prima parte a nopţii vântul se înteţi, pe când ploaia biciuia ferestrele, apoi se mai domoli. O dată cu tărăboiul de afară se potoli şi harababura din mintea mea. Pe moment m-a cucerit, mai mult sau mai puţin, ideea că, dacă a doua zi miniaturile nu apar la locul lor, ceea ce bine-nţeles că aşa va fi, cel mai bine ar fi să-i vorbesc lui Patrick despre legătura dintre Felix şi soţii Bodwell, şi să-l las pe el să hotărască ce-i de făcut. Dar Felix reuşise să-mi strecoare-n suflet un 81

sâmbure de îndoială în ceea ce-l priveşte pe Patrick.

Posibilitatea vagă ca miniaturile să fi fost furate de el în complicitate cu Imogen mă făcea să mă gândesc ce ridicol ar fi să-i dau pe Felix şi pe cei doi Bodwell pe mâna lui, drept ţapi ispăşitori. Însă ideea de-a mă duce la poliţie de una singură, fără consultarea prealabilă a vreunei alte persoane, mă făcu să mă zvârcolesc în aşternut cuprinsă de-o spaimă

nebună. Încercam să-mi fac curaj, că nu e cazul să-mi fac griji, deoarece Felix o să aibă atâta minte să se ocupe de returnarea până-n zori a miniaturilor, apoi aveam din nou certitudinea că n-o s-o facă. Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să iau o hotărâre. Nu aveam încotro.

Apoi brusc, mi-am dat seama ce am de făcut. Îi voi spune toată povestea asta lui Nigel. La urma urmei, miniaturile erau ale lui, deci chestiunea îi privea în mai mare măsură

decât pe oricine altcineva şi părea mai puţin probabil să aibă

de-a face cu furtul, era totodată un tip prevăzător, chibzuit, care nu ar acţiona îmboldit de furie. Vom putea discuta lucrurile la rece şi vom putea hotărî de comun acord ce-i de făcut. Nu-mi era clar ce speram să obţin cu asta, fiindcă

până la urmă cineva tot trebuia să discute cu poliţia, dar această hotărâre îmi dădea măcar senzaţia că împart răspunderea cu cineva. Curând după luarea acestei decizii am adormit şi nu m-am trezit până la ora opt.

Dimineaţa era cenuşie şi tăcută. Ducându-mă jos în capotul care-l deranjase pe Felix, am văzut flori de liliac zdrenţuite de vânt şi risipite pe gazonul îmbibat de ploaie.

Dar acum totul încremenise.

Am băut o cafea cu pâinea mea prăjită cea de toate zilele, apoi m-am îmbrăcat, mi-am scos maşina din garaj şi am traversat oraşul, îndreptându-mă spre casa Arliss. La jumătatea aleii din grădină, un ulm se prăbuşise blocând drumul. Copacul avea trunchiul mâncat de putregai şi se ştia că n-o s-o mai ducă mult, dar, cu toate astea, m-a întristat priveliştea lui, cu rădăcinile în aer şi cu groapa căscându-se în locul unde fuseseră smulse din pământ. Pietrişul de pe alee era împestriţat cu băltoace. Am frânat şi am coborât din maşină, am ocolit copacul prăbuşit şi am înaintat cu grijă

82

printre băltoace, către casă.

Până şi pe-această porţiune scurtă, pantofii mi s-au mânjit cu noroi. Bine-nţeles că-n prag nu era niciun pachet cu miniaturi. Nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva şi nici nu mi-a mai trecut prin minte posibilitatea că ar fi fost deja găsite şi duse înăuntru. Totuşi, m-am simţit descurajată. Dimineaţa, privită cu alţi ochi, vizita mea la Felix îmi apărea de-a dreptul absurdă. Nu făcuse decât să-i avertizeze pe soţii Bodwell cât de uşor poi fi găsiţi, aşa că până acum trebuie că au plecat din apartamertul lui şi s-au ascuns undeva.

Am sunat la uşă şi cel care a venit să-mi deschidă a fost Nigel. Purta acelaşi costum închis la culoare, croit la două

rânduri, şi cravata neagră. Obrajii prelungi îi străluceau discret, proaspăt bărbieriţi.

— A, tu erai, Virginia. Bună dimineaţa. Ce zici, ce noapte am avut? Cu copacul ăla la pământ. S-a prăbuşit aseară. A făcut un zgomot înspăimântător. Toţi erau plecaţi, în afară de mine. Cred că trebuie să iau legătura cu cineva, să vină să-l taie bucăţi şi să-l ia din drum. Cunoşti pe-aici, pe-aproape pe cineva care se ocupă cu aşa ceva? Nu-i o treabă la care să

mă pricep. Poate găsim în vreun anuar adresa unei firme.

Mă pofti înăuntru şi închise uşa în urma mea.

l-am dat adresa unei firme de grădinari-peisagişti care mi-au tăiat un copac ce crescuse mult prea mare pentru micuţa mea grădină, iar Nigel scoase din buzunarul de la piept o agendă şi un creion şi îşi notă numele firmei.

— Bănuiesc că ai venit s-o vezi pe Imogen, spuse el după

aceea. E încă-n pat. Nu cred că se scoală vreodată cu mult înainte de amiază. Mă gândeam să mă-ntorc azi înapoi la Oxford, dar acum bine-nţeles că nu pot să mai trec cu maşina pe alee. Cred că m-aş putea duce cu trenul şi aş

putea reveni după maşină când o să fie luat copacul de-aici, însă asta poate dura câteva zile.

— Da, e-o treaba grea, nu-i aşa? am încuviinţat eu. Dar dacă nu te grăbeşti cu plecarea, aş dori să stau de vorbă cu tine. Pe tine am venit să te văd, nu pe Imogen. Este vorba despre miniaturi, am spus cu o ezitare. Presupun că n-ai încă nicio veste, nu?

83

— Din păcate, niciuna, dar sper că poliţia le va găsi mai devreme sau mai târziu, răspunse Nigel, fără să pară prea îngrijorat. Oricum, sunt greu de plasat. Furtul unor obiecte de artă este o treabă adesea mai grea decât cred hoţii. Bine-nţeles că miniaturile n-au cine ştie ce valoare şi cred c-ar putea fi vândute una câte una, fără a atrage atenţia. Totuşi, nu-i văd pe soţii Bodwell în postura de hoţi de obiecte de artă

unşi cu toate alifiile. Îmi închipui că au furat colecţia într-un impuls de moment şi probabil că o vor abandona undeva, când îşi vor da seama ce riscuri presupune vânzarea ei. În orice caz, n-am de gând să pun prea mult la suflet toată

afacerea asta. E drăguţ din partea mătuşii Evelyn că s-a gândit să mi-o lase mie şi-mi închipui c-a luat hotărârea asta fiindcă-şi dădea seama că sunt singurul membru al familiei care ştie să aprecieze aşa ceva, însă nu mă aşteptam la asta, aşa că dezamăgirea de-a o pierde nu-i chiar așa de mare pe cât ar fi putut fi.