I-am dat braţul la o parte.
— Miniaturile, am zis. Astă-noapte mi-am tot stors creierii gândindu-mă cum ar trebui să procedez şi am ajuns la concluzia că dacă o să le înapoiaţi, o să fac tot ce-mi stă-n putinţă să conving familia să nu deschidă o acţiune penală.
I-au fost lăsate lui Nigel, deci bănuiesc că el o să aibă ultimul cuvânt, însă nu-mi pare răzbunător din fire. Dar trebuie să le înapoiaţi. Dacă nu, o să spun poliţiei tot ce ştiu.
În jurul mesei noastre se lăsă o clipă tăcerea, pe care o curmă Rita:
— De când a sosit, o ţine una şi bună, ne ameninţă că ne bagă-n bucluc. Mi-am zis că cel mai bine ar fi să ne adunăm cu toţii şi să discutăm ce vrea.
— Mda, făcu Felix îngândurat. Mda, într-adevăr, urmă el, bând apoi un strop, de bere. Ce-ar fi să-ncepi cu-nceputul, Virginia, şi să ne spui ce te supără.
— De parcă n-ai şti! m-am oţărât eu. Miniaturile au dispărut. Soţii Bodwell au dispărut. Tu ai dispărut – după ce cu numai o zi înainte îmi spuseseşi că miniaturile sunt singurele obiecte de valoare din casă. Nu ştiu dacă le-ai furat chiar tu sau ai lăsat asta în seama celor doi Bodwell. Ieri dimineaţă te-am dus la gară, dar nu te-am văzut urcând în tren. Te-am lăsat la casa de bilete şi ţi-ar fi fost foarte uşor să
72
iei un taxi până la casa Arliss, ştiind că o vei găsi pustie, cu toată lumea plecată la înmormântare, şi să înşfaci colecţia.
Dar îmi pare mult mai probabil ca treaba asta s-o fi înfăptuit soţii Bodwell, care ulterior au venit aici, şi-o să te ajut să
repari gafa asta atât cât îmi stă-n putinţă, dar n-o să te las să te porţi aşa cu prietenii mei. Au şi ghicit deja că ai de-a face cu tărăşenia asta, dar, de dragul meu, n-au spus nimic poliţiei, ceea ce-i foarte drăguţ din partea lor, dar n-am de gând să te las să profiţi de pe urma acestui fapt.
— Stai puţin, îmi spuse Felix, pe când cei doi Bodwell mă
priveau înlemniţi. Vasăzică, cineva a furat miniaturile, da?
— Vorbeşti de parcă n-ai şti…
— Stai! – mă-ntrerupse el. Răspunde-mi doar cu da sau nu. Vreau să-mi formez o imagine clară a situaţiei.
Miniaturile au fost furate?
— Da.
— În timpul înmormântării?
— Da.
— Şi cum întâmplarea face ca soţii Bodwell să-şi fi hotărât plecarea în timpul înmormântării, sunt bănuiţi de furt?
— Bine-nţeles.
— Şi-ntr-un fel sau altul, ai dedus că lucrez mână-n mână
cu ei şi le-ai dat de urmă acasă la mine. Cum ai reuşit?
— De-ndată ce-am aflat că s-au angajat la doamna Arliss pe baza referinţelor semnate de Sir Oswald Smith-Ogilvie, am ştiut unde să-i caut.
— Înţeleg, înţeleg. Şi fireşte că ţi-ai format o părere cât se poate de proastă în legătură cu conduita lor. Nu ţi-a dat prin minte că ar putea avea vreun alt motiv de-a pleca din casă, în afară de acela de-a fugi de poliţie.
— Mi se pare improbabil. Când pleci pe nepusă masă, fără
un preaviz, fără să laşi măcar o scrisoare, sau ceva mâncare pentru praznic… nu trezeşti oare bănuieli întemeiate?
— Ah, n-au fost bucate la praznic, dădu Felix din cap, parcă înţelegându-mi de data asta atitudinea. Foarte supărătoare chestie. Ei bine, mă-ntreb… – se opri el uitându-se la cei doi soţi Bodwell. N-ar fi cel mai bine să-i explicăm ce anume v-a făcut să plecaţi?
73
Urmă un schimb de priviri, dar cei doi rămaseră tăcuţi.
— Ştiţi că o cunosc bine, spuse Felix. Când se-apucă de-o treabă, n-o mai lasă baltă.
— Atunci, dă-i drumul, dar mie nu-mi place treaba asta, zise Rita. Dar deloc. N-am greşit cu nimic. Şi n-avem cum să-i dăm nenorocitele alea de miniaturi, nu?
— Sigur că nu, încuviinţă Felix.
— Dă-i drumul, spuse Jim. Aşa cum stau lucrurile, n-avem ce pierde.
— Mai bea un sherry, mi se adresă Felix.
— Nu, mersi am răspuns.
Felix sorbi iar din halbă. Ca de obicei, nivelul berii scădea foarte încet.
— În ceea ce priveşte absenţa mâncării…
— Asta nu contează! am exclamat.
— A, ba da, este foarte important, urmă el. N-ar fi făcut niciodată una ca asta, dacă nu ar fi fost foarte grăbiţi.
