Se întoarse pe călcâie şi se înapoie în salon.

Nigel oftă adânc.

— Bietul om, zise el. Să te hotărăşti, în sfârşit, şi deodată

această… Dar să-ţi spun la ce mă gândesc eu, Virginia?

Imogen era o femeie trupeşă, puternică, şi dacă ar fi fost 90

atacată de cineva, s-ar fi luptat şi ar fi strigat după ajutor.

Eu însă n-am auzit nimic. Am fost sus, la etaj, am citit liniştit şi zău că n-am auzit nici pâs. Nu ţi se pare curios?

— N-ai auzit-o nici când a venit acasă cu Patrick, am zis eu. Casa are o construcţie foarte solidă, iar furtuna a stârnit o larmă care ar fi înăbuşit alte zgomote, şi poate că ai şi aţipit niţel.

— Ei bine, s-ar putea să ai dreptate. Sper să ai dreptate.

Cert e că eram tare obosit. Înmormântarea şi tot ce-a urmat… ce mai, a fost o zi grea. Şi totuşi… Înţelegi, s-ar putea ca biata femeie să fi fost luată prin surprindere de-o persoană în care avea încredere, şi n-a apucat să mai ţipe.

Altfel spus, a fost atacată de către unul dintre noi. Mă-ngrozesc la gândul ăsta. Dar tu Virginia, ce crezi, nu cumva am o imaginaţie prea bogată?

Nigel era ultima persoană despre care aş fi zis că are o imaginaţie bogată, dacă se putea totuşi vorbi de imaginaţie în cazul lui, dar nici prost nu era. Oricum, sosirea lui Meg şi a lui Paul, întorşi chiar atunci de la cumpărături, mă făcu să

uit pe moment această întrebare.

A trebuit să le spunem şi lor ce s-a întâmplat, însă nici n-apucară să priceapă bine despre ce-i vorba, doar aruncară în fugă o privire înspăimântată, că sosi poliţia. În cele câteva minute ce s-au scurs pană la sosirea poliţiei, Meg a scăpat din mână coşul cu cumpărături, şi-a dus mâinile la gură, să-şi înăbuşe ţipătul, apoi şi-a îngropat faţa în pieptul lui Paul.

Mi-era limpede că, dacă el n-ar fi avut atâtea pachete în mâini, ar fi cuprins-o la piept, dar până să i le iau, Meg l-a împins brusc la o parte, de parcă, el ar fi încercat s-o reţină, a ridicat de jos coşul scăpat din mână şi a fugit în bucătărie.

Am luat pachetele din mâinile lui Paul şi am urmat-o.

Am găsit-o foindu-se, poticnindu-se, făcând mare caz de ordinea în care încerca să aranjeze cumpărăturile, dar deodată s-a aşezat la masă şi şi-a luat capul în mâini.

— Am urât-o, Virginia, îmi zise ea. Am urât-o. Când am aflat ce-am aflat despre Patrick şi ea, îmi venea s-o omor.

Credeam că-mi vine s-o omor. Dar nu chiar… nu aşa.

— Eu una nu le-aş spune poliţiştilor aşa ceva – am zis, 91

chiar dacă bănuiesc că au avut de-a face cu oameni care au comis crime imaginare.

— Bine-nţeles că n-o să le spun – îmi răspunse Meg –, dar dumneavoastră ştiaţi asta, nu-i aşa? Bănuiesc, aşadar, c-o să le spuneţi.

— Ce te face să crezi asta?

— Faptul că eu, de-aş fi în locul dumneavoastră, aşa aş

proceda.

— Nu cred c-ai face-o.

— Dar cine altcineva ar mai fi avut vreun motiv s-o ucidă?

— Din fericire, nu eu sunt cea chemată să-l depistez pe acela care ar fi avut asemenea motive am răspuns. Şi nici tu.

De fapt, nu ştim multe despre viaţa lui Imogen, nu-i aşa? Ar putea fi cineva care ţine de trecutul ei, poate vreun fost iubit gelos. Nu ştiai, nu-i aşa, că Patrick şi ea hotărâseră să se căsătorească? Poate că nu eşti singura care o urai din cauza asta. În orice caz sunt sigură că era vârâtă într-un bucluc şi până la urmă a ajuns-o beleaua.

Meg scutură uşor din cap a îndoială faţă de spusele mele, apoi se sculă şi, de-acum mai liniştită, îşi văzu de aranjatul conservelor şi pachetelor.

Odată sosiţi, poliţiştii ne adunară pe toţi în salonaşul cel mic, pentru a nu-i stânjeni în inspectarea cadavrului şi a salonului. Păreau să fie mulţi la număr. Unul dintre ei era tânărul sergent care venise cu o zi în urmă, când Patrick anunţase furtul miniaturilor, însă locul inspectorului Roper fusese luat de către inspectorul-şef Chance, un tip uscăţiv şi-n acelaşi timp fleşcăit, care lăsa impresia că-şi târşâie picioarele şi vorbea hârâit, pe un ton lipsit de vlagă. Ai fi zis că a început să ne antipatizeze pe toţi, în bloc, încă înainte de-a ne anunţa politicos că ar dori să ne audieze, pe rând, în sufragerie şi că regretă faptul că aşteptarea ni s-ar putea părea prea lungă.

După ce inspectorul-şef ieşi din salonaş, Paul zise:

— Bănuiesc c-o să-i ceară fiecăruia dintre noi alibiul.

— Eu n-am niciunul, spuse Nigel. Toată seara am stat singur în camera mea.

— Paul şi cu mine am ieşit împreună în oraş, zise Meg. Am 92

fost la film. Cred că ne-am întors la unsprezece şi un pic. Am urcat la etaj şi… ne-am luat rămas-bun, după care am mers în camerele noastre.

Uşoara ei ezitare lăsa să se-nţeleagă c-ar fi fost vorba de o despărţire care a luat ceva mai mult timp. Mă întrebam dacă

alături de Paul cel tânăr şi arătos, Meg începea să-l dea deja uitării pe Patrick sau doar se folosea, de Paul, pentru a-şi abate gândul de la chinurile iubirii.

— Dar tu, Virginia? – mă întrebă Patrick.

Era încă răvăşit şi livid, dar cu ochii-n patru.

— Adevărul este că de la clinică am plecat la Londra, am spus eu. Am ajuns acasă pe la vreo zece şi jumătate.

— La Londra? – se minună Nigel, de parcă drumul la Londra ar fi fost o chestie extraordinar de excentrică din partea mea. Doamne sfinte! N-aş merge în ziua de azi la Londra, nici să mă pici cu ceară. Ce zgomot, ce aglomeraţie, ce de străini. Şi niciodată nu găseşti un taxi, când ai nevoie de el. De ce te-ai dus? Nu, iartă-mă, n-am dreptul să-ţi pun întrebări.

— Nu-i nicio supărare, am răspuns. Am fost la Felix. Am avut de discutat nişte probleme.

— Înseamnă, deci, că niciunul dintre noi n-are alibi, deoarece crima a fost comisă, mai mult ca sigur, după ora unsprezece, spuse Patrick. În jurul acestei ore am plecat eu, iar Imogen încă era în viaţă. Iar Meg şi Paul trebuie c-au sosit doar câteva minute mai târziu, şi e greu de crezut că a fost ucisă în acest interval de timp. Asta în cazul în care îmi acceptaţi afirmaţia potrivit căreia Imogen era în viaţă când am plecat. N-aveţi, desigur, niciun motiv s-o acceptaţi. Poate că nici n-o acceptaţi.

Vocea îi redevenise monotonă. Parcă vorbea de unul singur. Se dusese la fereastră şi acum privea încruntat grădina.

— Dragul meu, nu vorbi aşa, îi spuse Nigel. De fapt, cred că niciunul dintre noi n-ar trebui să vorbească aşa. Dacă o ţinem astfel, nu facem decât să ne călcăm reciproc pe nervii.

Mă-ntreb dacă n-am putea bea un ceai. Meg, ce zici, te simţi în stare să pui de-un ceai? Sunt sigur că-ţi vom fi cu toţii 93

recunoscători.

Meg se sculă de pe canapeaua pe care tocmai se aşezase şi se duse la bucătărie.

Până să se-ntoarcă însă cu tava cu ceaiul, Nigel fusese chemat de către sergent în sufragerie, iar până reveni în mijlocul nostru, ceaiul se răcise. Părea posac şi preocupat.