— Putea fi oricine din familie. Toţi se omoară după bani şi au căpiat cu toţii când au aflat că bani n-au mai rămas. Iar Huddleston nu-i cu nimic mai prejos decât ceilalţi. A crezut c-o să pună mâna pe-o nevastă bogată. Singura pe care n-aş
bănui-o este Meg, E o copilă destul de cumsecade.
— N-am băgat de seamă ca Paul să se omoare după bani, am zis. Cred că se omoară doar după Meg.
— Ei, el e tânăr, îmi răspunse Rita, parcă încercând să
explice o ciudăţenie în comportamentul lui. Tinerii nu sunt realişti.
— Iar Meg se omoară numai după Huddleston – zise Felix –
, care se omoară după Imogen, care în viaţa ei nu s-a omorât după nimeni. E o poveste tristă.
— N-am zis că se omoară după ea, obiectă Rita. Am zis doar că şi-a băgat în cap că s-ar putea însura cu ea în clipa în care ea se va umple de bani. Dar cred că asta a căzut. Nu m-ar mira deloc.
— Crezi că tindeau spre căsătorie, dacă s-ar fi ales cu destui bani? o întrebă Felix.
— Sigur că da, răspunse ea. Ştii, ca servitoare îţi ajung la urechi tot felul de vorbe.
— Dar ce au toate astea de-a face cu miniaturile? – mi-am impus din nou punctul de vedere, conştientă că discuţia a fost intenţionat deviată de la subiect şi că, dacă o las să
77
continue aşa, îmi va fi din ce în ce mai greu s-o readuc pe făgaşul dorit.
— Păi nu-i clar? mă-ntrebă Felix. Ziceai că moştenitorul lor e Nigel, deci e greu de presupus că le-ar fi furat el, şi pe Paul nu-l crezi capabil de lăcomie, deşi bine-nţeles că nu poţi fi sigură de asta, dar ştii prea bine că Imogen e moartă după
bani. Am văzut asta deunăzi, când a venit la tine-n vizită.
Aşadar, să ne-nchipuim că Imogen, până la urmă, chiar vrea să se mărite şi ştie că fără bani n-o să-l pupe pe Huddleston.
Aşa că se-nfruntă din singurele bunuri de valoare existente în casă şi le ascunde undeva, până când se poate descotorosi de ele. Iar asta înseamnă că miniaturile mai sunt, probabil, în casă, şi dacă ai avea un mandat de percheziţie, ai da peste ele.
— Dacă între timp Huddleston n-a ajutat-o să le facă
dispărute, sugeră Jim. S-ar putea să lucreze mână-n mână.
În acest caz nu le veţi mai găsi.
M-am sculat de la masă.
— M-am săturat de-atâtea poveşti, le-am zis. Vorbiţi aiurea. Faceţi totul ca să mă-ncurcaţi. Dar dacă mâine dimineaţă miniaturile vor fi găsite ambalate frumuşel la uşa din faţă a doamnei Arliss, n-o să spun nimănui nimic din ce ştiu. Iar dacă nu vor fi acolo, mă voi duce la poliţie. Vorbesc serios. Acum mă duc acasă.
M-am strecurat pe lângă masă şi am pornit în căutarea unui taxi.
Am mâncat peşte cu cartofi prăjiţi la un bufet din gară, apoi am luat primul tren spre Allingford. În Londra, între clădiri înalte, nu observam furtuna care se punea la cale, dar în Allingford, când am ieşit din gară şi m-am îndreptat spre locul unde îmi parcasem maşina, o trombă de vânt aproape că m-a dat de-a dura. Îmi şfichiui ochii cu praf şi m-am trezit asaltată de bucăţi de ziare vechi ce zburau în devălmăşie pe drum.
Până am ajuns acasă, s-a făcut vreo zece şi jumătate.
Geamurile zăngăneau şi coşurile mugeau. Singurul copac din grădină, un mesteacăn înalt, zgrepţăna atât de straşnic acoperişul, încât m-am întrebat câte ţigle voi găsi pe jos a 78
doua zi. Cu toate astea, m-am dus la culcare aproape imediat. Aveam mintea înceţoşată din pricina oboselii şi nu-mi dădeau pace îndoielile în legătură cu ce-mi auziseră
urechile în seara aceea. Abia după ce m-am băgat în pat, cu senzaţia că-n câteva minute o să adorm, gândurile mi s-au limpezit brusc, lăsându-mă mai trează decât fusesem până şi în noaptea dinainte.
Gândul m-a purtat mai ales la Felix, făcându-mă să resimt deprimarea ce mă-ncerca ori de câte ori mă revedeam cu el.
De fiecare dată era aşa de tentant să dau crezare spuselor lui. Promitea atâta tihnă şi împăcare. Eram sigură că dacă
m-aş putea autosugestiona, cum că în seara aceea mi-a spus adevărul şi că nici el, nici soţii Bodwell n-au nimic de-a face cu furtul miniaturilor aş adormi ca un prunc. Am început să-mi doresc cu ardoare somnul, cu sentimentul că, pesemne, într-un fel sau altul, i-am pierdut şpilul şi-o să rămân pe veci trează.
Mă necăjea gândul că, din câte ştiam, Felix le este întotdeauna fidel prietenilor săi. N-au decât să fie demni de dispreţ, în stare să se coboare până la şantaj, gest până la care eram sigură că el n-ar fi ajuns nicicând, că dacă sunt la ananghie, lui i se pare normal să le ia ferm partea. Pentru Felix, încercarea unei prietenii părea să se rezume la afişarea simpatiei faţă de persoana lui. Nu cerea mai mult. Era întotdeauna impresionant de recunoscător pentru simpatia ce i se arăta. Aceasta mi se păruse a fi una dintre calităţile lui cele mai atrăgătoare, chiar dacă, uneori, şi una dintre cele mai exasperante. Ţinea de confuzia morală în care se complăcea perfect.
Dar dacă avea dreptate şi cea care furase miniaturile fusese Imogen…?
Era isteţ în felul lui şi o cunoştea destul de bine. Totuşi, ea nu se număra printre cei care trecuseră testul prieteniei lui.
Ei nu-i era deloc simpatic. Prin urmare, nu-l costa nimic încercarea de-a o ponegri, chiar dacă nici el nu credea o vorbuliţă din acuzaţiile aduse ei, şi ştia că dacă m-ar putea convinge că hoaţa e ea, nu m-aş mai duce la poliţie să-i denunţ pe soţii Bodwell.
79
Îmi dădeam seama că, într-adevăr, nu i-aş putea face una ca asta lui Imogen. Adevărul este că nu-mi păsa în posesia cui aveau să rămână miniaturile şi, dacă ea era cea care le luase, mi se părea că totul e o chestiune de familie care trebuia rezolvată între Nigel şi ea, şi n-aveau decât să-şi scoată ochii unul altuia, fără amestecul meu. Gândul care mă necăjea însă rău de tot şi care nu mă lăsa să adorm era acela că, tăinuind legătura dintre soţii Bodwell şi Felix, deveneam complice şi aveam aproape aceeaşi răspundere, în cazul furtului, ca şi ei.
Dar dacă Felix spusese adevărul…
Câteodată îl mai spunea.
Ajunsesem acolo de unde pornisem şi eram cât se poate de trează. Scrutând tavanul în întuneric, am început să-mi bat capul cu vechea mea dilemă, ce s-ar fi ales de mine, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Felix. O întrebare sterilă, de care nu reuşisem să scap niciodată de tot. Aş fi rămas o harnică fată
