sfătui să stea ascunşi.

La capătul firului se aşternu tăcerea. Am aşteptat şi i-am dat timp de gândire.

Răspunsul lui veni în şoaptă, pe un ton aproape înspăimântat.

— Nu pot, Virginia.

— Ce nu poţi?

100

— Să le spun nimic soţilor Bodwell.

— De ce?

— Au plecat.

— Unde.

— Nu ştiu. Imediat după ce-ai plecat aseară, şi-au luat catrafusele şi au şters-o. Ziceau că se duc în Scoţia, să caute de lucru, dar nu ştiu dacă chiar asta aveau de gând. Nu poţi avea încredere în tot ce spun, ştii bine. Se puteau duce oriunde.

CAPITOLUL ŞAPTE

Două ore mai târziu, cineva a sunat la uşă şi în prag l-am găsit pe Felix. Nu m-am mirat din cale-afară. Mă aşteptasem oarecum să-l văd apărând toată după-amiaza, pe care mi-am petrecut-o într-o stare de agitaţie, curăţind bufetele din bucătărie, ultimul lucru pe care l-aş fi făcut, în mod normal, dar nu puteam sta locului.

Cu toate astea, întrebarea mea n-a sunat deloc călduros:

— Ce vânt te-aduce?

— Aş vrea să aflu mult mai mult decât mi-ai spus, îmi răspunse el.

Era cu maşina şi în mână ţinea o valijoară. Se vedea de la o poştă că are de gând să stea mai mult.

— Niciodată nu vorbeşti clar la telefon. Te şi văd cu ochii minţii cum socoteşti fiecare bănuţ care se adună la convorbirile adiţionale. În orice caz, nu vreau să te legi la cap cu poliţia din cauza mea. Să ştii însă că te-nşeli amarnic în privinţa soţilor Bodwell. N-au furat ei miniaturile. De câte ori să-ţi mai spun?

— Dar cine?

Nu i-am spus că-s mult mai puţin convinsă de vinovăţia lor decât fusesem cu o seară în urmă.

— Credeam că-i limpede, cine.

Felix intră, închise uşa şi mă urmă în camera de zi.

— Mie nu mi-e limpede, am ripostat. Nu cunosc atât de 101

bine ca tine străfundurile cugetului criminal.

— N-a fost nimic criminal. Adică, aproape nimic, zise Felix tolănindu-se pe canapea şi aprinzându-şi o ţigară. Nu-mi spune că nu eşti în stare să descurci o poveste atât de simplă.

— Mereu îţi place să faci pe misteriosul, i-am spus aşezându-mă şi eu. Abia aştept să mă luminezi.

Felix inhală adânc fumul şi-l suflă, puţin câte puţin, pe nări.

— Eşti, ca de obicei, sarcastică, spuse el. Nu vrei să te schimbi deloc, nu-i aşa?

— Dar tu? De pildă, n-ai de gând să renunţi odată la fumat?

— Fiindcă-i mortal? – mă-ntrebă zâmbind. Cui îi pasă dacă

trăiesc sau mor? Sunt o persoană de care te poţi lipsi oricând. Şi cine ştie, poate că-s unul dintre norocoşii care fumează cincizeci de ţigări pe zi şi care apucă bine mersi optzeci de ani.

— Toţi speră asta.

— O să renunţ când n-o să-mi mai permită punga.

— Nu-mi spune mie că, de fapt, dai bani pe toate ţigările alea. N-ai tu vreo sursă ieftină de aprovizionare?

— Ei, câteodată am noroc şi le capăt la un preţ, ce-i drept, mai scăzut de la un amic, însă asta nu se-ntâmplă mereu. Şi gândeşte-te cât de puţine alte vicii am. Beau mult mai puţin decât tine. Dar ţi-am zis vreodată ceva? Cred că fără vreo două-trei vicii mici nu ne-am mai putea numi oameni.

— Ei, cum rămâne cu miniaturile? – am întrebat. Cine le-a luat?

— Bine-nţeles că Nigel.

— Dar sunt ale lui. Chiar tu ziceai ieri că nu le-ar fi luat el.

— Asta s-a întâmplat înainte de-a le fi înapoiat.

Ochii lui albaştri, vioi, străluceau din spatele genelor lăsate-n jos, însufleţiţi de accesul la un secret.

— Ia spune-mi, când a aflat că i-au fost lăsate lui?

— Nu ştiu, am răspuns. Nu m-am gândit la treaba asta.

— Din câte-mi amintesc, în seara când Imogen a fost aici, iar eu am rămas alături şi v-am ascultat discuţia, ea ţi-a 102

spus că doamna Arliss îi lăsase totul. Cred că se referea la tot ce are importanţă. Iar miniaturile nu-s chiar lipsite de importanţă, nu-i aşa? Aşa că, la data aceea ea, şi probabil şi Nigel, credeau că i-au rămas ei. Dar el e genul dispus să

creadă că-s ale lui de drept şi, întâmplător, îi dau dreptate. E

singurul din familie în stare să le aprecieze la justa valoare.

Imogen le-ar fi vândut cât ai zice peşte, dar Nigel le-ar fi păstrat cu sfinţenie. Ia spune-mi, n-a întârziat la înmormântare?

Uneori intuiţia lui Felix îmi făcea pielea ca de găină.

— Adevărul e că a-ntârziat.

— Aha, poftim. A aşteptat până când ceilalţi au pornit la înmormântare, a adunat miniaturile şi le-a ascuns undeva –