— A, nu cu mult, răspunse el. Cu vreo zece-cincisprezece minute mai devreme, cam aşa ceva. De ce? Are vreo importanţă?
Mi-am zis că se prea poate să aibă o importanţă deosebită, dar nu voiam să-i explic de ce anume.
— Şi eşti sigur c-aţi găsit miniaturile pe pereţi? – am întrebat.
— A, sigur că da, a fost primul lucru pe care l-am observat de cum am intrat în cameră. Îţi închipui că aveam noi altei chestii de discutat, dar treaba asta ni s-a părut atât de extraordinară, încât am înlemnit şi am făcut ochii cât cepele.
— Şi asta se-ntâmpla în jur de zece şi jumătate?
89
Patrick se încruntă şi mă privi atent.
— La ce te gândeşti, Virginia?
Mă gândeam la faptul că dacă miniaturile au fost puse la locul lor de către soţii Bodwell, aceştia trebuie să se fi mişcat extrem de rapid după ce i-am lăsat în cârciumă la Waggoners, ca să le poată agăţa în salon până la ora zece şi jumătate.
Dar nu era imposibil. Ajunsesem acasă pe la vreo zece şi jumătate, întorcându-mă de la Londra cu trenul, dar zăbovisem o bucată de vreme în Gara Paddington, până
mâncasem peştele şi cartofii prăjiţi. Dacă soţii Bodwell nu stătuseră pe gânduri după plecarea mea şi merseseră rapid cu maşina, teoretic ar fi putut atârna tablourile pe pereţi până să apară Imogen şi Patrick. Ar fi putut străbate cea mai mare parte a distanţei pe autostrada M4, fiind nevoiţi să
meargă mai încet doar pe şoseaua îngustă, cu serpentine, care începea la patru mile de Allingford.
Pentru ei intrarea-n casă n-ar fi fost o problema. Probabil că mai aveau cheile de la casă, iar Nigel lăsase uşa din faţă
nezăvorâtă. Şi, mi-am zis eu, probabil că abia au apucat să
agaţe miniaturile la loc, când Imogen şi Patrick au intrat pe uşa din faţă, aşa că s-au strecurat din salon în grădină pe uşa cu geam, lăsând-o, fireşte, nezăvorâtă.
Bine-nţeles că-şi vor fi lăsat maşina pe şosea, fiindcă
apropiindu-se cu maşina de casă, ar fi riscat să atragă
atenţia asupra lor, astfel încât chiar dacă au zăbovit dintr-un motiv sau altul, n-au fost prinşi în cursă de copacul prăbuşit. Iar Imogen şi Patrick, trecând pe lângă maşina lor înainte de a coti pe alee, nu i-au dat atenţie.
— La ce te gândeşti? – îşi repetă Patrick întrebarea, de data aceasta supărat şi, în acelaşi timp, suspicios. Ce-i tot dai înainte cu nenorocitele alea de miniaturi, când Imogen…
O, Doamne, Imogen!
Se întoarse pe călcâie şi se înapoie în salon.
Nigel oftă adânc.
— Bietul om, zise el. Să te hotărăşti, în sfârşit, şi deodată
această… Dar să-ţi spun la ce mă gândesc eu, Virginia?
Imogen era o femeie trupeşă, puternică, şi dacă ar fi fost 90
atacată de cineva, s-ar fi luptat şi ar fi strigat după ajutor.
Eu însă n-am auzit nimic. Am fost sus, la etaj, am citit liniştit şi zău că n-am auzit nici pâs. Nu ţi se pare curios?
— N-ai auzit-o nici când a venit acasă cu Patrick, am zis eu. Casa are o construcţie foarte solidă, iar furtuna a stârnit o larmă care ar fi înăbuşit alte zgomote, şi poate că ai şi aţipit niţel.
— Ei bine, s-ar putea să ai dreptate. Sper să ai dreptate.
Cert e că eram tare obosit. Înmormântarea şi tot ce-a urmat… ce mai, a fost o zi grea. Şi totuşi… Înţelegi, s-ar putea ca biata femeie să fi fost luată prin surprindere de-o persoană în care avea încredere, şi n-a apucat să mai ţipe.
Altfel spus, a fost atacată de către unul dintre noi. Mă-ngrozesc la gândul ăsta. Dar tu Virginia, ce crezi, nu cumva am o imaginaţie prea bogată?
Nigel era ultima persoană despre care aş fi zis că are o imaginaţie bogată, dacă se putea totuşi vorbi de imaginaţie în cazul lui, dar nici prost nu era. Oricum, sosirea lui Meg şi a lui Paul, întorşi chiar atunci de la cumpărături, mă făcu să
uit pe moment această întrebare.
A trebuit să le spunem şi lor ce s-a întâmplat, însă nici n-apucară să priceapă bine despre ce-i vorba, doar aruncară în fugă o privire înspăimântată, că sosi poliţia. În cele câteva minute ce s-au scurs pană la sosirea poliţiei, Meg a scăpat din mână coşul cu cumpărături, şi-a dus mâinile la gură, să-şi înăbuşe ţipătul, apoi şi-a îngropat faţa în pieptul lui Paul.
Mi-era limpede că, dacă el n-ar fi avut atâtea pachete în mâini, ar fi cuprins-o la piept, dar până să i le iau, Meg l-a împins brusc la o parte, de parcă, el ar fi încercat s-o reţină, a ridicat de jos coşul scăpat din mână şi a fugit în bucătărie.
Am luat pachetele din mâinile lui Paul şi am urmat-o.
Am găsit-o foindu-se, poticnindu-se, făcând mare caz de ordinea în care încerca să aranjeze cumpărăturile, dar deodată s-a aşezat la masă şi şi-a luat capul în mâini.
— Am urât-o, Virginia, îmi zise ea. Am urât-o. Când am aflat ce-am aflat despre Patrick şi ea, îmi venea s-o omor.
Credeam că-mi vine s-o omor. Dar nu chiar… nu aşa.
— Eu una nu le-aş spune poliţiştilor aşa ceva – am zis, 91
