nerăbdător. De fapt, cred că soţii Bodwell s-au purtat frumos cu doamna Arliss. Ştiu că se considera norocoasă avându-i alături de ea. Iar la urmă, când bătrâna o luase razna, au fost foarte cumsecade cu ea. Dar aş vrea să ştiu unde sunt acum.

— Nostim, zise Felix îngândurat.

— Că vreau să ştiu unde sunt? Nu vreau să ştiu decât dacă ei sunt cei care au furat miniaturile şi, ulterior, dintr-un motiv sau altul, legat poate de vizita Virginiei la Londra, le-au adus înapoi. Fiindcă, vedeţi voi, se prea poate ca ei să fi văzut ce s-a întâmplat în salon.

— Nu, nu asta am vrut să zic, spuse Felix. Nostimă mi se pare afirmaţia dumitale, cum că la urmă doamna Arliss o luase razna, deşi soţii Bodwell mi-au zis că era absolut normală. Mi-au zis că avea o uşoară paralizie laterală şi că

vorbea un pic nedesluşit, dar că a rămas cu mintea complet neatinsă după prima congestie. Chiar aşa mi-au spus.

Patrick îşi săltă capul din mâini şi-l privi pe Felix lung, atent, iar acesta îi întoarse privirea la fel de atent.

— Mă-ntreb de ce, făcu Patrick.

— De ce mi-au spus asta? Ei bine, ştiau că mă interesează

bătrâna şi că vreau să ştiu cum se simte.

Fără îndoială că voise să ştie cum s-o abordeze, în caz că

s-ar fi dus în vizită la ea.

— Nu, nu asta, ci de ce erau aşa de siguri că-i normală, zise Patrick. Fiindcă în ultima ei săptămână de viaţă a făcut o treabă foarte curioasă, care mă determină să cred că, de fapt, era destul de, zăpăcită. Uitaţi, m-a chemat acasă la ea şi mi-a zis să distrug ultimul testament pe care-l făcuse, deoarece, zicea ea, vrea să-i facă dreptate lui Imogen. În ultimul testament, pe care l-am distrus, conform indicaţiilor ei, lui Imogen îi lăsase miniaturile, iar lui Nigel restul, aşa că

a-i face dreptate lui Imogen părea să-nsemne că-i lasă ei 111

banii şi lui Nigel miniaturile. La data aceea nu mi s-a părut nimic curios fiindcă, bine-nţeles, nu ştiam că nu mai există

bani. Doamna Arliss ştia însă că nu mai sunt şi că prin distrugerea ultimului testament nu face decât s-o dezmoştenească cu totul pe Imogen. Aşadar, nu credeţi că, în realitate, doamna Arliss uitase că nu mai are un şfanţ? La urma urmei, nu era chiar aşa normală, deşi părea să fie.

Chiar că nu ştia ce face.

Exact despre asta discutasem împreună cu Meg şi Felix în ziua când a murit doamna Arliss, dar nici el, nici eu n-am adus vorba despre acest fapt.

Chelnerul îi puse lui Patrick în faţă muşchiul file şi Patrick se apucă să mănânce. Pe chip i se aşternu o privire stranie, de obsedat, ca şi cum ar fi pus mare preţ pe ceea ce ne spusese.

— Dar ce mai contează toate astea acum? am întrebat.

Oricum nu există nicio legătură între testament şi crimă, nu-i aşa, şi la urma urmei nu asta contează?

Patrick tresări atât de violent, încât mi-am dat seama că

am fost îngrozitor de crudă reamintindu-i de crimă. Lăsă din mâini cuţitul şi furculiţa, părând să constate că nu mai poate înghiţi nicio îmbucătură.

— Iertaţi-mă, azi nu prea mă simt în apele mele, zise el. E

o harababură în mintea mea. Cred că testamentul distrus mă

obsedează din cauza speranţelor pe care şi le ţesuse Imogen de-a moşteni toţi banii aceia. Ştiţi că din cauza asta nu ne căsătoriserăm mai de mult? Îi intrase-n cap ideea că nu vreau să mă-nsor cu ea decât pentru banii ei şi că, dacă n-o să aibă bani deloc, o s-o rup cu ea. Cred că gândul ăsta o necăjea tare mult şi a fost convinsă că aşa stau lucrurile până aseară, când, în sfârşit, am reuşit s-o încredinţez că

banii nu contează câtuşi de puţin şi că n-o doresc decât pe ea. A fost pentru prima oară că mă lua în serios. Nu ştiu cum ne-am fi împăcat. Amândoi eram suciţi, dar ştiţi cât de mult mi-am dorit această căsătorie.

— Ştiu că n-ar trebui să-ţi pun această întrebare – am zis

–, dar Meg a însemnat vreodată ceva pentru tine?

— Micuţa Meg? – zâmbi Patrick forţat. Probabil crezi că m-112

am purtat urât cu ea şi poate că aşa şi stau lucrurile. Dacă

da, m-am purtat mai ales din cauză că nu mi-am dat seama cât de sensibilă e şi cât de… necoaptă, ca să zic aşa. Dar, ştiţi, nu cred că are sentimente foarte profunde pentru persoana mea. Am impresia că şi le-a trecut cu uşurinţă

asupra lui Paul, care, oricum, se potriveşte cu ea mult mai bine decât mine. Şi pare să simtă pentru ea o atracţie deosebită, care pică foarte bine în împrejurările de faţă.

Oricum, Virginia, pentru Dumnezeu, nu mă condamna dacă

am gafat în privinţa puştoaicei. N-am vrut, zău, şi pe ziua de azi am îndurat destule.

Se apucă să taie din friptură, dar lăsă neterminat acest gest, renunţă şi se rezemă de spătar.

— Ce nătărău sunt c-am ieşit în oraş, zise el. Ar fi trebuit să rămân acasă. Vă mulţumesc că m-aţi suportat la masa voastră.

Îi făcu semn ospătarului să-i aducă nota de plată.

Fără să dea atenţie acestui fapt, Felix întrebă:

— În legătură cu soţii Bodwell şi ideea ta, că ar fi putut vedea ce s-a-ntâmplat în camera aceea, ce crezi că ar fi făcut, dacă ar fi văzut ceva?

Patrick se-ncruntă consternat.

— Nu sunt şantajişti? Eu asta am înţeles de la poliţie. N-ar fi încercat să profite de pe urma celor văzute?

— Deci, dacă i-aţi găsi pe soţii Bodwell, aţi putea afla, probabil, cine este asasinul.

— Deci ştii unde sunt, spuse Patrick devenind dintr-o dată

precaut. Ştie, nu-i aşa, că ştie, Virginia? – se-ntoarse spre mine.

— Regret, dar n-am nici cea mai vagă idee, am zis. Ştii ceva, Felix? Asta-i o chestiune gravă, ştii bine, nu-i o glumă.

— Ştiu doar atât cât ţi-am spus, răspunse Felix. Mi-au zis că pleacă să-şi caute o slujbă în Scoţia.

Chipul livid al lui Patrick se îmbujoră un pic. Se aplecă

spre Felix.

— Cred că ştii unde sunt. Cred că-i acoperi.

— Nu, scutură Felix din cap.