cu el. Luasem de mult hotărârea de-a nu mai crede în promisiunile lui, cum c-o să se dea pe brazdă, şi-n acelaşi timp îmi dădusem seama că nu voi putea accepta niciodată

modul lui de viaţă de care nu părea a fi în stare să se dezbare, încercările mele de odinioară de acceptare a stării de fapt îmi lăsaseră un gust amar.

Cu toate astea, avea în el ceva ce-mi răsturna de fiecare dată părerile şi mă îndemna să cred că poate ar trebui să mai încerc o dată. Era ciudat faptul că după atâţia ani părea să

aibă pentru mine o afecţiune sinceră şi afecţiunea nu-i ceva să se găsească pe toate drumurile şi să fie respinsă cu nechibzuinţă.

La ceasurile nopţii, acest gând nedesluşit luase proporţii uriaşe în mintea mea. Ştiam că ar fi mai uşor să mă las călăuzită de înţelepciune la lumina zilei, însă stând în întuneric singură, cuprinsă de insomnie, dorinţa arzătoare de-a avea din nou pe cineva, chiar dacă nu perfect, care să

mă iubească, se amplificase în sufletul meu până când ajunsese să mă sperie. Ba simţeam că dacă aş ceda acestei 119

porniri ar însemna să-mping lucrurile la limita absurdului, ba mi se strecura-n suflet îndoiala că dacă i-aş rezista aş da dovadă de-o prostie crasă. În consecinţă, când Felix mi-a adus la aşternut o ceaşcă cu ceai, am fost irascibilă şi ingrată de parcă el era de vină că petrecusem o noapte albă, hărţuită de conflicte lăuntrice, şi asta l-a jignit atât de mult, încât, întâlnindu-ne la micul dejun, am rămas amândoi tăcuţi şi ursuzi. Sosirea poliţiştilor ne-a făcut să ieşim din această stare.

I-am poftit în camera de zi. După ce ne-am aşezat cu toţii, tânărul sergent cu mutră nevinovată ne întrebă dacă am auzit ştirea despre soţii Bodwell. Am răspuns că am auzit-o cu o seară-n urmă la radio.

— Aha, la radio, zise sergentul de parcă era vorba de-o invenţie nouă, uluitoare. Bănuiesc că i-aţi cunoscut, domnule, urmă el, uitându-se la Felix.

— Da, răspunse Felix. Presupun că asta o ştiţi de la domnul Huddleston.

— Întocmai, domnule. Mi-a, spus că sunteţi cel care i-aţi recomandat atunci când s-au angajat la doamna Arliss.

— Nu v-a spus că am falsificat o scrisoare de recomandare?

— Aici voiam s-ajung, zâmbi sergentul bine dispus, de parcă nu se putea stăpâni să nu admire un truc atât de abil ca falsificarea unei recomandări. Înseamnă că i-aţi cunoscut binişor,

— Destul de bine, răspunse Felix.

— Ştiaţi că au cazier?

— Ah, da.

— Când i-aţi văzut ultima oară?

— Alaltăseară. Cred că era nouă şi un pic. După ce au plecat de-aici au venit la mine şi cred că aveau de gând să

rămână vreo zi-două, până se hotărau ce să facă mai departe, dar în aceeaşi seară am primit vizita soţiei mele, care, găsindu-i la mine, i-a ameninţat că-i dă pe mâna poliţiei dacă nu înapoiază miniaturile pe care era convinsă că

ei le furaseră. Întâmplător, se înşela în această privinţă, însă

ei s-au speriat şi s-au hotărât să plece în Scoţia, să caute de 120

lucru.

Sergentul se-ntoarse către mine.

— Da, doamnă Freer, adevărul este că-n această privinţă

v-aţi înşelat. Domnul Tustin a recunoscut că el a ascuns miniaturile, iar ulterior, văzând câtă îngrijorare a provocat, s-a hotărât să le pună la loc. A fost interogat aseară, când a devenit clar faptul că soţii Bodwell s-au aflat prin împrejurimi şi a apărut posibilitatea ca ei să fi fost cei care au înapoiat miniaturile. Însă indiferent de motivul întoarcerii, n-au avut nimic de-a face cu furtul.

Felix îmi aruncă o privire de tipul „Ţi-am zis eu“.

— Eram sigur că le-a luat Tustin, zise el.

— Totuşi, am dori să ştim dacă ne puteţi spune, cât de cât, ce anume i-a adus aici pe soţii Bodwell? – continuă

sergentul.

Felix îşi chibzui o clipă răspunsul, apoi scutură din cap.

— Dar chiar sunteţi sigur c-au fost aici? – întrebă el. N-au fost găsiţi la oarece depărtare de Allingford? Aşa s-a anunţat la radio.

— Da, maşina în care au fost găsiţi fusese trasă de pe şosea la vreo sută de metri mai încolo pe un drum de ţară, în apropiere de Deepstead, răspunse sergentul. La vreo zece mile de-aici. Şi nu-i deloc sigur c-au trecut şi pe-aici, deşi, trebuie să recunoaşteţi, pare destul de probabil.

— E ultimul loc unde m-aş fi gândit c-ar fi dispuşi să vină, spuse Felix.

— Deci n-aveţi idee ce motive ar fi avut să vină aici?

— Nu, tot ce ştiu este că mi-au spus că pleacă-n Scoţia.

— I-aţi văzut plecând?

— I-am văzut punându-şi bagajele în maşină şi luând-o din loc, dacă la asta vă referiţi.

— N-aveau, întâmplător, vreun pasager cu ei?

— Nu.

— Fiindcă cineva, fie că era din Londra sau nu, i-a dus cu maşina la Deepstead. Bodwell stătea pe locul de lângă şofer, iar Rita Bodwell pe bancheta din spate. Niciunul dintre ei n-a condus până acolo. De fapt, amândoi erau probabil morţi înainte de-acest ultim drum. Dacă asasinul ar fi vrut să-i 121

ducă cu forţa în locul acela părăsit înainte de a-i omorî, ar fi stat pe bancheta din spate, cu pistolul înfipt în ceafa şoferului şi i-ar fi spus încotro s-o ia. Dacă, bine-nţeles, nu era o persoană în care aveau încredere.

Se-ntoarse din nou către mine.

— Când i-aţi văzut ultima oară, doamnă Freer?

— Cred că-n jurul orei opt jumătate, am răspuns. Am avut o discuţie într-o cârciumă numită Waggoners, aproape de capătul străzii Little Carbery, apoi am plecat şi am ajuns acasă pe la zece şi jumătate. Domnului Chance i-am spus la ce oră am ajuns acasă, dar nu i-am spus că i-am întâlnit pe soţii Bodwell.

Sergentul ştia asta foarte bine.

— Mda. Iar dumneavoastră, domule Freer? Aveţi ceva-mpotrivă să ne spuneţi ce-aţi făcut după ce au plecat soţii Bodwell de la dumneavoastră?

Felix izbucni brusc în râs.

— Deci credeţi că eu sunt persoana în care aveau încredere, nu?

— Nu-i decât o chestiune de rutină, domnule, zise sergentul.

— Mi-aţi putea spune cum am dispărut de la faţa locului după ce i-am omorât?