— Nu. Cred că moştenise o sumă de bani de la mama ei.
— O soră de-a doamnei Arliss?
— Da.
— Şi-atunci, nu era şi ea o femeie destul de bogată?
— Doar relativ bogată, am răspuns. Cele două surori trebuie să fi pornit în viaţă cu aceeaşi sumă, dar doamna Arliss s-a măritat cu un bărbat bogat, pe când doamna Dale cu unul sărac, iar soţii Dale au avut doi copii, pe Imogen şi Jennifer, aşa încât ce-a mai rămas s-a împărţit pe din două, deci, cu mare lucru nu s-a ales niciuna din ele.
— Această Jennifer Dale nu-i aşa că-i mama domnului Goss?
— A fost. S-a măritat cu un reporter – unul nu tocmai de primă mână – apoi a murit într-un accident de maşină, pe când Paul era mic. După doi-trei ani, taică-său a decedat în urma unui accident cardiovascular, şi Paul a locuit o vreme la Imogen. A fost foarte mărinimoasă cu el.
— Deci, o femeie generoasă, chiar dacă nu bogată.
— Generoasă cu Paul, în orice caz.
— Agreată, în general?
Nu puteam da un răspuns ferm, aşa că am spus:
— Cred că da.
— Nu era genul de femeie care-şi face duşmani?
— Nu cred. Dar n-am prea fost la curent cu viaţa ei intimă.
— V-a sugerat vreodată că se teme de cineva?
Am ezitat şi inspectorul observă pe dată.
97
— V-a sugerat? – insistă el.
— Nu tocmai, am răspuns. Încercam doar să-mi amintesc cu exactitate ce mi-a spus. Asta s-a-ntâmplat la scurtă vreme după ce-a aflat că n-o să moştenească niciun ban de la mătuşa ei. A venit la mine acasă şi părea atât de necăjită, încât am întrebat-o dacă a dat vreun necaz peste ea şi mi-a răspuns că nu-i vorba de necaz, în adevăratul sens al cuvântului, dar am avut senzaţia că-mi ascunde adevărul. Şi totuşi, sunt sigură că n-a pomenit o vorbă cum că i-ar fi teamă de cineva.
— V-a surprins logodna ei cu domnul Huddleston?
— Nu cred că mi-a stat gândul la asta. Aveam destule alte griji pe cap atunci.
— Mda, desigur, mă privi inspectorul-şef, dar, în chip nedesluşit, ochii lui păreau să fixeze un punct undeva dincolo de mine. Un singur lucru aş vrea să vă mai întreb, după care o să vă las în pace. E o chestiune de rutină, dar vreţi să-mi spuneţi unde v-aţi aflat aseară între, să zicem, ora nouă şi miezul nopţii?
— Ora nouă? – am întrebat. Dar la ora aceea nu cina cu domnul Huddleston la Trandafirul şi Coroana?
— Probabil că da – îmi replică domnul Chance –, însă n-am trecut încă la verificări şi probe medicale, puţinele lucruri pe care le ştim deocamdată sunt, ca de obicei, incerte.
— Păi la ora nouă eram la Londra, am zis.
Această parte a interogatoriului o repetasem tot timpul în sinea mea, pe parcursul discuţiei noastre. Îmi formulasem şi renunţasem la vreo cinci-şase versiuni.
— Am plecat de la clinică – Clinica Lane, unde lucrez cu program redus – în jurul orei cinci şi am luat un tren până la Paddington.
Voiam să mă-ntâlnesc cu soţul meu. A stat la mine câteva zile şi am discutat problema divorţului. Suntem despărţiţi de cinci ani, dar, nu ştiu de ce, nu ne-am hotărât încă să
divorţăm. La plecare i-am promis c-o să-ntorc chestiunea pe toate părţile şi-o să-i comunic cum văd lucrurile. Şi bine-nţeles că, judecând la rece, mi-am dat seama ce absurzi am fost, de nu ne-am rezolvat situaţia mai demult şi m-am 98
hotărât din senin să mă duc la Londra şi să-i spun ce cred.
Ştiu că aş fi putut vorbi cu el la telefon, dar simţeam că avem de discutat o mulţime de lucruri – cum să abordăm toată
povestea asta, adică pe cine să angajăm ca avocaţi şi aşa mai departe – şi că ar fi mai bine să despicăm firul în patru, oricât timp ne-ar lua. Aşa că ne-am dat întâlnire şi am pus ţara la cale, iar apoi m-am întors la Paddington şi am luat o gustare rece…
Nu ştiu de ce, dar ajunsă aici, am avut senzaţia că am trăncănit prea mult. Ce rost avea să mă lansez în atâtea confesiuni privind viaţa mea intimă, dacă nu pentru a ascunde alte lucruri? Spusele mele trebuie că sunau îngrozitor de artificial, ca o lecţie învăţată pe de rost, ceea ce şi erau, de fapt. Ceva din felul în care mă privea domnul Chance îmi spunea că am făcut o gafă. Dar nu-mi mai rămânea decât să continuu.
— Am ajuns în Allingford în jurul orei zece şi un sfert, am urmat. Aveam maşina parcată lângă gară, aşa că m-am dus acasă cu maşina. Acasă am ajuns la zece şi jumătate. Din clipa aceea am rămas singură. Nu pot dovedi că ulterior n-am mai plecat de-acasă.
Dădu din cap distrat, de parcă nici nu i-ar mai fi păsat de mine, de parcă de la bun început nu-i păsase cine ştie ce. Îmi ceru adresa lui Felix, pe care sergentul o notă, apoi adăugă
că nu are nimic împotrivă să mă duc acasă, dacă asta mi-e dorinţa.
Doream foarte mult acest lucru, dar întâi m-am întors în salonaş, unde i-am găsit pe ceilalţi înfulecând deja sandvişuri cu cafea şi i-am întrebat dacă, rămânând acolo, le pot fi de vreun ajutor. Nimeni nu părea să ţină la prezenţa mea, aşa că am ieşit şi m-am dus la maşina pe care am băgat-o destul de greu în marşarier pe alee, fiindcă erau parcate acolo toate maşinile poliţiei, dar până la urmă am răzbit până-n şosea şi am pornit spre strada Ellsworthy.
O bucată de vreme am simţit o oarecare uşurare la gândul că sunt singură în maşină, până când brusc mi-am dat seama că şofez neglijent şi că era să dau peste un ciclist.
După aceea am mers ca melcul şi m-am trezit fără veste 99
subjugată de şocul şi năpasta acelei dimineţi. Am lăsat maşina pe stradă, am intrat în casă şi m-am dus glonţ la telefon.
