trăiesc sau mor? Sunt o persoană de care te poţi lipsi oricând. Şi cine ştie, poate că-s unul dintre norocoşii care fumează cincizeci de ţigări pe zi şi care apucă bine mersi optzeci de ani.
— Toţi speră asta.
— O să renunţ când n-o să-mi mai permită punga.
— Nu-mi spune mie că, de fapt, dai bani pe toate ţigările alea. N-ai tu vreo sursă ieftină de aprovizionare?
— Ei, câteodată am noroc şi le capăt la un preţ, ce-i drept, mai scăzut de la un amic, însă asta nu se-ntâmplă mereu. Şi gândeşte-te cât de puţine alte vicii am. Beau mult mai puţin decât tine. Dar ţi-am zis vreodată ceva? Cred că fără vreo două-trei vicii mici nu ne-am mai putea numi oameni.
— Ei, cum rămâne cu miniaturile? – am întrebat. Cine le-a luat?
— Bine-nţeles că Nigel.
— Dar sunt ale lui. Chiar tu ziceai ieri că nu le-ar fi luat el.
— Asta s-a întâmplat înainte de-a le fi înapoiat.
Ochii lui albaştri, vioi, străluceau din spatele genelor lăsate-n jos, însufleţiţi de accesul la un secret.
— Ia spune-mi, când a aflat că i-au fost lăsate lui?
— Nu ştiu, am răspuns. Nu m-am gândit la treaba asta.
— Din câte-mi amintesc, în seara când Imogen a fost aici, iar eu am rămas alături şi v-am ascultat discuţia, ea ţi-a 102
spus că doamna Arliss îi lăsase totul. Cred că se referea la tot ce are importanţă. Iar miniaturile nu-s chiar lipsite de importanţă, nu-i aşa? Aşa că, la data aceea ea, şi probabil şi Nigel, credeau că i-au rămas ei. Dar el e genul dispus să
creadă că-s ale lui de drept şi, întâmplător, îi dau dreptate. E
singurul din familie în stare să le aprecieze la justa valoare.
Imogen le-ar fi vândut cât ai zice peşte, dar Nigel le-ar fi păstrat cu sfinţenie. Ia spune-mi, n-a întârziat la înmormântare?
Uneori intuiţia lui Felix îmi făcea pielea ca de găină.
— Adevărul e că a-ntârziat.
— Aha, poftim. A aşteptat până când ceilalţi au pornit la înmormântare, a adunat miniaturile şi le-a ascuns undeva –
nu-i lua mai mult de câteva minute –, apoi a venit după voi la biserică. N-avea de unde să ştie că soţii Bodwell îl vor ajuta, luându-şi tălpăşiţa de teamă că vor fi bănuiţi de furt. Apoi, mai devreme sau mai târziu, Huddleston i-a spus că
miniaturile îi revin lui şi-atunci şi-a dat seama că şi le furase sieşi. Ceea ce a fost o prostie din partea lui, fiindcă dacă
intenţiona vreodată să scape de ele, tot trebuia să dea cărţile pe faţă, să-şi recunoască fapta. Avea de ales între a recunoaşte deschis că le-a subtilizat, ceea ce-mi închipui că
nu i-ar fi dat deloc dureri de cap, fiindcă legal, oricum erau ale lui, însă ar fi lăsat impresia că-i un pic nerod, şi între a le pune la loc pe şest, într-un moment când nu era nimeni prin preajmă. Ieri pe unde-a umblat fiecare?
— Toată lumea a lipsit de-acasă până pe la zece şi jumătate. El a fost acasă singur-singurel – am simţit memoria punându-mi-se în mişcare. După ce ne-am întors cu toţii acasă de la înmormântare, Patrick i-a spus lui Nigel că miniaturile i-au fost lăsate lui, iar Meg a zis că nu-s asigurate, fiindcă doamna Arliss încetase să mai plătească
ratele. Dar dacă ai dreptate, Felix, miniaturile astea nu pot avea nicio legătură cu uciderea lui Imogen, pe când dacă le-au furat soţii Bodwell…
M-am oprit, să-mi caut cuvintele.
— Nu poţi să-ţi scoţi din cap ideea asta? mă întrebă Felix.
Dac-ar fi făcut-o, mi-ar fi spus.
103
— De ce?
— Suntem prieteni foarte buni. N-ar fi avut secrete faţă de mine.
— Nu-ţi împărtăşesc încrederea în ei. Dar teoria ta cu privire la Nigel este cât se poate de elegantă şi convenabilă. Îi scoate pe toţi basma curată. Dar dacă a-ntârziat la înmormântare numai fiindcă nu şi-a găsit cravata neagră şi soţii Bodwell sunt, de fapt, cei care au furat miniaturile… –
m-am împotmolit eu din nou. Ziceai că ieri au plecat imediat după plecarea mea şi ţi-au spus că se duc în Scoţia, dar dacă
m-au luat în serios şi-au hotărât că ar fi mai bine să
înapoieze miniaturile înainte de-a pleca în căutarea unei noi slujbe, ar fi putut ajunge la Allingford exact înainte de întoarcerea lui Imogen şi Patrick şi abia ar fi terminat agăţarea lor pe pereţi, când i-au auzit sosind pe ceilalţi. La început m-am gândit c-ar fi tulit-o prin grădină şi, astfel, n-ar avea nimic de-a face cu omorul, dar dacă, de fapt, tocmai dădeau să iasă pe uşa din faţă şi au trebuit să se ascundă
într-una din celelalte încăperi, până la plecarea lui Patrick, poate că Imogen i-a găsit şi i-a ameninţat c-o să cheme poliţia şi Jim şi-a pierdut capul, şi… Nu, nu merge. De ce şi-ar mai fi bătut capul cu poliţia, dacă aduseseră miniaturile înapoi? Era mult prea leneşă de felul ei, ca să fie răzbunătoare. Versiunea ta despre Nigel este, probabil, corectă.
— Bine-nţeles că-i corectă. E simplă şi pătrunzătoare, nu?
Aproape toate ideile bune sunt simple. Trebuie să-ţi scoţi din cap ideea că există o legătură între crimă, furt şi plecarea soţilor Bodwell, numai pentru că s-au succedat rapid. E un joc al întâmplării. Sunt trei evenimente separate. Gândeşte-te la toate celelalte evenimente care s-au întâmplat simultan în întreaga lume, naşteri şi decese, crime şi revoluţii, inundaţii şi incendii; Doar n-ai de gând să le pui pe toate în cârca soţilor Bodwell, nu? Ce-ai zice acum dacă am lua cina în oraş? Ţin minte că Trandafirul şi Coroana nu-i deloc rău.
Trandafirul şi Coroana era un local vechi, situat în piaţa din Allingford. Avea faţada în stil georgian, cu ferestre boltite, dar interiorul păstra tavanul scund şi grinzile închise la 104
