— Ucigaşul a putut dispărea în vreo două moduri, răspunse răbdător sergentul. Fie a avut o maşină parcată din timp pe drumul de ţară şi a plecat cu ea – ploaia deasă

oricum şterge toate urmele, fie a plecat pe jos.

— În acest caz ploaia l-ar fi udat până la piele.

— Aşa s-ar zice. Ce-ar fi să-mi spuneţi unde aţi fost în seara aceea?

Felix păru să reflecteze. În realitate, eram sigură că are răspunsul pregătit şi n-are nevoie de timp de gândire, dar simte că-i mai bine să pară un pic nesigur pe el.

— Să vedem, făcu el. Alaltăieri. Da, îmi amintesc. Soţia mea a plecat acasă la ea şi soţii Bodwell au pornit la drum şi, una peste alta, nu m-am simţit deloc în apele mele şi m-am întors la Waggoners şi acolo m-am întâlnit cu nişte prieteni, cu John şi Myrtle Lewis, care locuiesc tot pe strada Little 122

Carbery, la numărul 66. Am rămas acolo până la ora închiderii, apoi m-am dus acasă la ei. Cred că am stat până

la ora unu. John Lewis e mare meşter la vorbă şi a prins una din serile-n care ne tot explică cum ar trebui să se-ndrepte lumea asta a noastră. Punctul meu de vedere, i-am spus eu, este că nimic n-o poate îndrepta până când medicina n-o să

descopere o pilulă care să transforme fundamental natura umană. S-ar zice că-i un punct de vedere cam sumbru.

Oricum, nu asta doreaţi să ştiţi, nu? Dar ăsta-i alibiul meu.

Ei bine, domnul şi doamna Lewis pot să-l confirme.

— Vă mulţumesc, domnule.

Sergentul îşi notă adresa soţilor Lewis, apoi se uită iarăşi la mine.

— N-aveţi nimic de adăugat, doamnă Freer?

— Nu, am răspuns.

— Sigur nu vă vine-n gând vreun posibil motiv care să-i fi determinat pe soţii Bodwell să se-ntoarcă la Allingford?

— Mă tem că nu, doar dacă n-au vrut să-şi recupereze ceva lucruri lăsate în casa Arliss sau aşa ceva, vreun alt motiv din ăsta, simplu.

— Şi au văzut cum a fost ucisă domnişoara Dale.

— Posibil, nu?

— Da, însă am sentimentul că… ei bine, nu-i decât o presimţire, nimic concret… că motivul care i-a adus înapoi e cheia întregii noastre anchete. Dacă vă vine-n minte ceva, orice ar putea aduce o rază de lumină, vă rămânem îndatoraţi dac-o să luaţi legătura cu noi.

Ne mulţumi pentru sprijinul acordat şi plecă împreună cu detectivul.

După plecarea lor, m-am dus la bucătărie, am băgat farfuriile de la micul dejun în spălător, apoi am urcat la etaj şi am strâns paturile. M-am întors apoi la parter, mi-am îmbrăcat pardesiul şi am aruncat o privire în camera de zi.

Felix stătea întins pe canapea, într-una din pasele lui visătoare şi privea lung tavanul, învârtind o ţigară între degete. Auzind uşa, întoarse capul şi, văzându-mă în pardesiu, mă întrebă unde plec.

— Mă duc să discut cu Nigel, am zis. Vreau să-l întreb 123

ceva. Vrei să vii cu mine?

— Nu cred, răspunse el. N-am dormit bine. Mă simt cam obosit.

— Nu vrei să-i suni pe prietenii tăi, pe soţii Lewis?

— Ce rost ar avea?

— Să le spui ce să le zică poliţiştilor în legătură cu seara pe care, pasămite, ai petrecut-o în compania lor

— Vrei să spui că nu crezi c-am făcut ce-am spus?

— După cum ştii, necazul e că niciodată nu ştiu când să te cred şi când nu.

Se săltă brusc în capul oaselor.

— Vrei să spui că, după tine, eu sunt persoana de încredere despre care nenorocitul ăla de sergent zice că i-a dus pe soţii Bodwell cu maşina la Deepstead? Doamne Dumnezeule, mă-ntreb ce trăsnaie o să-ţi mai treacă prin minte? Şi de ce, dintre toate locurile posibile, tocmai la Deepstead? Nici n-am ştiut că există până când n-am auzit de el aseară la radio.

— Oricine-ar fi cel care i-a abandonat acolo, a vrut să lase impresia că veneau de la Allingford, aşa încât bănuiala să

cadă asupra cuiva dintre cei de-aici.

Felix mă privi neîncrezător.

— Pui problemele într-un mod mult prea complicat pentru mine. Ştii că-s un om simplu de felul meu. Nu mă pricep la chestii din astea. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, ceea ce i-am spus sergentului despre soţii Lewis este adevărul gol-goluţ.

Nu-s chiar aşa nerod, să mă apuc să inventez poveşti de genul ăsta.

Mi-am zis că se prea poate să fie adevărat şi, spunându-i că nu ştiu la ce oră o să mă-ntorc, am ieşit, lăsându-l cu reveriile şi cu rotocoalele lui de fum.

Intrând pe aleea de pe domeniul Arliss, am găsit drumul blocat de un camion; câţiva oameni lucrau de zor, ciopârţind ulmul prăbuşit. Am ieşit pe poartă în marşarier şi am parcat maşina pe şosea, să nu blocheze accesul camionului, în caz că avea să plece-n scurt timp, după care am pornit pe jos şi am luat-o spre casă peste peluza.

Era o dimineaţă plăcută, învăluită într-o ceaţă subţire, şi 124

iarba jilavă era moale sub picioarele mele. Uitându-mă la casă, m-a încercat ciudata senzaţie că ceva din aspectul ei s-a schimbat de la ultima mea vizită. Dar totul nu era decât o iluzie provocată de ceaţa care o făcea să pară situată mai departe decât de obicei. Cu toate astea, faţada ei deloc arătoasă părea să fi căpătat o înfăţişare nouă, impenetrabilă, o muţenie menită să ascundă cine ştie ce secrete. La urma urmei, casa fusese martoră la tot ce se-ntâmplase cu două

nopţi în urmă. Casele ştiu întotdeauna totul.

Ocolind copacul şi uriaşa groapă din care-i ieşiseră

rădăcinile, am dat nas în nas cu Nigel. Stătea cu mâinile la spate, supraveghind lucrul cu expresia cuiva care simte că

nu se face treabă ca lumea dacă nu stă cu ochii pe lucrători.

— Ah, Virginia – zise el zărindu-mă –, ai auzit, desigur, vestea asta extraordinară despre soţii Bodwell. E dureros şi-nspăimântător ce s-a-ntâmplat. Şi, de bună seamă, are, întrun fel, o legătură cu moartea lui Imogen, deşi nu văd cum. Ai vreo părere în legătură cu asta?

— Doar atât că or fi văzut crima şi au încercat să profite de acest fapt, am răspuns. Aveau năravul şantajului. Însă mai e o chestiune pe care am discutat-o cu Felix azi-dimineaţă.

Mă-ntreb dacă ai vreo idee în privinţa asta. Imogen a fost omorâtă cu vătraiul. Soţii Bodwell au fost împuşcaţi. Dar dacă ucigaşul avea o armă, de ce n-a împuşcat-o pe Imogen?

— Bună întrebare, zise Nigel. La asta nu m-am gândit.