Am format numărul lui Felix. Telefonul a sunat îndelung, dar nu mi-a răspuns nimeni. Când mă hotărâsem să renunţ, întrebându-mă ce naiba să fac în continuare, am auzit în receptor glasul lui Felix.
— Ah, tu erai, Virginia, zise el de îndată ce am deschis gura. Am avut o presimţire că tu trebuie să fii. Tocmai urcam când am auzit telefonul. S-a întâmplat ceva?
— Da, am răspuns, Imogen Dale a fost asasinată aseară.
Cineva i-a dat în cap cu un vătrai. Iar miniaturile au apărut la loc – nu ştiu cât ştii despre treaba asta – şi le-am spus poliţiştilor că te-am vizitat ca să discutăm despre divorţ. N-am pomenit nimic despre faptul că-i cunoşti pe soţii Bodwell, că i-am întâlnit, şi nici despre Sir Oswald Smith-Ogilvie.
— Dar chiar vrei să divorţezi? – mă întrebă el consternat.
Până acum nu mi-ai spus niciodată nimic. Nu-ţi convine situaţia de-acum?
— Te rog, ascultă-mă, i-am spus. Asta e ceea ce le-am spus poliţiştilor. Nu ştiu de ce nu le-oi fi spus adevărul şi poate c-am făcut o prostie, dar am vrut să-te scutesc de necazuri. Aşa că-ncearcă şi tu să nu mă dai de gol. Bagă la cap că ne-am adunat la tine acasă şi ne-am hotărât să
divorţăm şi nu m-am dus la nicio cârciumă şi nu i-am întâlnit pe soţii Bodwell. Şi dacă poţi ţine secretă legătura dintre tine şi ei, n-o să fii amestecat în afacerea asta oribilă
de-aici, mai ales dacă ai un alibi pentru a doua parte a serii.
Dar eu una nu mi-aş născoci un alibi. Poliţiştii s-ar prinde imediat. Şi nu ştiu unde se duc oameni ca soţii Bodwell, când e vorba să se facă nevăzuţi, dar, să fiu în locul tău, i-aş
sfătui să stea ascunşi.
La capătul firului se aşternu tăcerea. Am aşteptat şi i-am dat timp de gândire.
Răspunsul lui veni în şoaptă, pe un ton aproape înspăimântat.
— Nu pot, Virginia.
— Ce nu poţi?
100
— Să le spun nimic soţilor Bodwell.
— De ce?
— Au plecat.
— Unde.
— Nu ştiu. Imediat după ce-ai plecat aseară, şi-au luat catrafusele şi au şters-o. Ziceau că se duc în Scoţia, să caute de lucru, dar nu ştiu dacă chiar asta aveau de gând. Nu poţi avea încredere în tot ce spun, ştii bine. Se puteau duce oriunde.
CAPITOLUL ŞAPTE
Două ore mai târziu, cineva a sunat la uşă şi în prag l-am găsit pe Felix. Nu m-am mirat din cale-afară. Mă aşteptasem oarecum să-l văd apărând toată după-amiaza, pe care mi-am petrecut-o într-o stare de agitaţie, curăţind bufetele din bucătărie, ultimul lucru pe care l-aş fi făcut, în mod normal, dar nu puteam sta locului.
Cu toate astea, întrebarea mea n-a sunat deloc călduros:
— Ce vânt te-aduce?
— Aş vrea să aflu mult mai mult decât mi-ai spus, îmi răspunse el.
Era cu maşina şi în mână ţinea o valijoară. Se vedea de la o poştă că are de gând să stea mai mult.
— Niciodată nu vorbeşti clar la telefon. Te şi văd cu ochii minţii cum socoteşti fiecare bănuţ care se adună la convorbirile adiţionale. În orice caz, nu vreau să te legi la cap cu poliţia din cauza mea. Să ştii însă că te-nşeli amarnic în privinţa soţilor Bodwell. N-au furat ei miniaturile. De câte ori să-ţi mai spun?
— Dar cine?
Nu i-am spus că-s mult mai puţin convinsă de vinovăţia lor decât fusesem cu o seară în urmă.
— Credeam că-i limpede, cine.
Felix intră, închise uşa şi mă urmă în camera de zi.
— Mie nu mi-e limpede, am ripostat. Nu cunosc atât de 101
bine ca tine străfundurile cugetului criminal.
— N-a fost nimic criminal. Adică, aproape nimic, zise Felix tolănindu-se pe canapea şi aprinzându-şi o ţigară. Nu-mi spune că nu eşti în stare să descurci o poveste atât de simplă.
— Mereu îţi place să faci pe misteriosul, i-am spus aşezându-mă şi eu. Abia aştept să mă luminezi.
Felix inhală adânc fumul şi-l suflă, puţin câte puţin, pe nări.
— Eşti, ca de obicei, sarcastică, spuse el. Nu vrei să te schimbi deloc, nu-i aşa?
— Dar tu? De pildă, n-ai de gând să renunţi odată la fumat?
— Fiindcă-i mortal? – mă-ntrebă zâmbind. Cui îi pasă dacă
