chiar dacă bănuiesc că au avut de-a face cu oameni care au comis crime imaginare.
— Bine-nţeles că n-o să le spun – îmi răspunse Meg –, dar dumneavoastră ştiaţi asta, nu-i aşa? Bănuiesc, aşadar, c-o să le spuneţi.
— Ce te face să crezi asta?
— Faptul că eu, de-aş fi în locul dumneavoastră, aşa aş
proceda.
— Nu cred c-ai face-o.
— Dar cine altcineva ar mai fi avut vreun motiv s-o ucidă?
— Din fericire, nu eu sunt cea chemată să-l depistez pe acela care ar fi avut asemenea motive am răspuns. Şi nici tu.
De fapt, nu ştim multe despre viaţa lui Imogen, nu-i aşa? Ar putea fi cineva care ţine de trecutul ei, poate vreun fost iubit gelos. Nu ştiai, nu-i aşa, că Patrick şi ea hotărâseră să se căsătorească? Poate că nu eşti singura care o urai din cauza asta. În orice caz sunt sigură că era vârâtă într-un bucluc şi până la urmă a ajuns-o beleaua.
Meg scutură uşor din cap a îndoială faţă de spusele mele, apoi se sculă şi, de-acum mai liniştită, îşi văzu de aranjatul conservelor şi pachetelor.
Odată sosiţi, poliţiştii ne adunară pe toţi în salonaşul cel mic, pentru a nu-i stânjeni în inspectarea cadavrului şi a salonului. Păreau să fie mulţi la număr. Unul dintre ei era tânărul sergent care venise cu o zi în urmă, când Patrick anunţase furtul miniaturilor, însă locul inspectorului Roper fusese luat de către inspectorul-şef Chance, un tip uscăţiv şi-n acelaşi timp fleşcăit, care lăsa impresia că-şi târşâie picioarele şi vorbea hârâit, pe un ton lipsit de vlagă. Ai fi zis că a început să ne antipatizeze pe toţi, în bloc, încă înainte de-a ne anunţa politicos că ar dori să ne audieze, pe rând, în sufragerie şi că regretă faptul că aşteptarea ni s-ar putea părea prea lungă.
După ce inspectorul-şef ieşi din salonaş, Paul zise:
— Bănuiesc c-o să-i ceară fiecăruia dintre noi alibiul.
— Eu n-am niciunul, spuse Nigel. Toată seara am stat singur în camera mea.
— Paul şi cu mine am ieşit împreună în oraş, zise Meg. Am 92
fost la film. Cred că ne-am întors la unsprezece şi un pic. Am urcat la etaj şi… ne-am luat rămas-bun, după care am mers în camerele noastre.
Uşoara ei ezitare lăsa să se-nţeleagă c-ar fi fost vorba de o despărţire care a luat ceva mai mult timp. Mă întrebam dacă
alături de Paul cel tânăr şi arătos, Meg începea să-l dea deja uitării pe Patrick sau doar se folosea, de Paul, pentru a-şi abate gândul de la chinurile iubirii.
— Dar tu, Virginia? – mă întrebă Patrick.
Era încă răvăşit şi livid, dar cu ochii-n patru.
— Adevărul este că de la clinică am plecat la Londra, am spus eu. Am ajuns acasă pe la vreo zece şi jumătate.
— La Londra? – se minună Nigel, de parcă drumul la Londra ar fi fost o chestie extraordinar de excentrică din partea mea. Doamne sfinte! N-aş merge în ziua de azi la Londra, nici să mă pici cu ceară. Ce zgomot, ce aglomeraţie, ce de străini. Şi niciodată nu găseşti un taxi, când ai nevoie de el. De ce te-ai dus? Nu, iartă-mă, n-am dreptul să-ţi pun întrebări.
— Nu-i nicio supărare, am răspuns. Am fost la Felix. Am avut de discutat nişte probleme.
— Înseamnă, deci, că niciunul dintre noi n-are alibi, deoarece crima a fost comisă, mai mult ca sigur, după ora unsprezece, spuse Patrick. În jurul acestei ore am plecat eu, iar Imogen încă era în viaţă. Iar Meg şi Paul trebuie c-au sosit doar câteva minute mai târziu, şi e greu de crezut că a fost ucisă în acest interval de timp. Asta în cazul în care îmi acceptaţi afirmaţia potrivit căreia Imogen era în viaţă când am plecat. N-aveţi, desigur, niciun motiv s-o acceptaţi. Poate că nici n-o acceptaţi.
Vocea îi redevenise monotonă. Parcă vorbea de unul singur. Se dusese la fereastră şi acum privea încruntat grădina.
— Dragul meu, nu vorbi aşa, îi spuse Nigel. De fapt, cred că niciunul dintre noi n-ar trebui să vorbească aşa. Dacă o ţinem astfel, nu facem decât să ne călcăm reciproc pe nervii.
Mă-ntreb dacă n-am putea bea un ceai. Meg, ce zici, te simţi în stare să pui de-un ceai? Sunt sigur că-ţi vom fi cu toţii 93
recunoscători.
Meg se sculă de pe canapeaua pe care tocmai se aşezase şi se duse la bucătărie.
Până să se-ntoarcă însă cu tava cu ceaiul, Nigel fusese chemat de către sergent în sufragerie, iar până reveni în mijlocul nostru, ceaiul se răcise. Părea posac şi preocupat.
Urmară apoi la rând, în ordine, Meg, Paul şi Patrick. Eu am fost ultima.
Aşteptându-mi rândul, am observat că pe măsură ce reveneau în salonaş toţi păreau mai îngânduraţi decât până
atunci. Peste odăiţă se aşternuse liniştea. Era o linişte care ascundea anumite antagonisme, lăsând să se întrevadă că, în sfârşit, devenim în chip conştient suspicioşi unul faţă de celălalt.
Când am intrat în sufragerie, l-am găsit pe inspectorul-şef Chance aşezat la masa lungă din lemn de mahon. Sergentul şedea în capul mesei, cu o agendă deschisă în faţă. Scrisese deja o mulţime de pagini. Ţinea un pix între degete, legănându-l deasupra unei pagini albe, şi-mi zâmbea încurajator.
M-am aşezat pe scaunul indicat de domnul Chance, mi-am spus numele şi adresa şi am zis că sunt o veche prietenă a doamnei Arliss şi a familiei.
— Şi ce vânt v-a adus pe-aici azi dimineaţă? mă întrebă el.
Pe când erau audiaţi ceilalţi, avusesem timp să însăilez o versiune trunchiată a adevărului în ceea ce priveşte acţiunile mele din ultima vreme.
— Din cauza miniaturilor am venit, am zis. Eram îngrijorată din pricina lor… ştiţi în ce fel au dispărut. Sunt sigură că vi s-a mai povestit asta. Am venit să-l întreb pe domnul Tustin dacă a mai aflat ceva despre ele.
— La ora aceea nu ştiaţi c-au reapărut?
— Nu.