— Cred că ţi-au spus ce-au văzut, deveni glasul lui Patrick 113

brusc iritat. Cred că asta te-a adus aici.

— Ca să-ncerc şi eu oleacă de şantaj? – întrebă Felix părând interesat şi câtuşi de puţin supărat.

— De ce nu? începu Patrick să tremure.

Fără veste îl cuprinse o furie aprigă.

— Nu-nseamnă că dacă soţilor Bodwell le-a fost frică să fie implicaţi într-o chestiune primejdioasă cum e crima, acelaşi lucru. E valabil şi pentru tine. Ce-i un mic asasinat, la urma urmei, când la afacerea asta e rost de un profit?

— Dar sunt mult mai laş decât oricare dintre soţii Bodwell

– zise Felix – şi n-am şantajat niciodată pe nimeni. Nu e genul meu. Nu-i aşa, Virginia?

— Din câte ştiu eu, nu, am răspuns.

— Şi dacă ea spune asta, poţi fi sigur că aşa-i, urmă Felix.

— Zău cred că te-nşeli, Patrick, am zis. Dacă ar şti cine a comis crima, Felix l-ar ocoli pe făptaş cât mai de departe cu putinţă.

Patrick ne sfredeli cu privirea ba pe Felix, ba pe mine, apoi furia păru să-i treacă la fel de brusc precum îl apucase.

— Îmi pare rău, zise el. V-am spus că nu-s în apele mele.

Îmi promiteţi c-o să uitaţi tot ce-am zis? Aţi fost foarte înţelegători cu mine. Cred c-aş face mai bine să-mi petrec restul serii îmbătându-mă acasă. La revedere.

Se sculă de la masă şi se grăbi, poticnindu-se, către uşă, părând că-i gata să se năruie în orice clipă.

— Lua-l-ar dracu! – sudui Felix –, nu şi-a plătit nota.

— Nu contează, l-am liniştit. Am destui bani.

— Nu-i nimic, dacă-i pe-aşa, am şi eu, zise el. O sumă

frumuşică. Totuşi muşchiul file e al naibii de scump. S-ar putea să fiu nevoit să recurg la un mic împrumut. Dar am la mine carnetul de depuneri, aşa că mâine o să-ncasez un cec şi-o să ţi-i dau înapoi. Ştii, chiar am avut de gând să-ţi ofer şi eu o dată o seară ca lumea. Dar bietul om pur şi simplu, nu ştie ce face, nu-i aşa?

Până la urmă i-am împrumutat patru lire, mai mult decât costa muşchiul, dar mai puţin decât mă aşteptasem să-mi ceară, deşi în sinea mea mi-am zis că mâine o să descopere că şi-a uitat acasă carnetul de depuneri şi o să fie nevoit să-114

mi mai ceară un împrumut.

Pe moment nu m-am supărat. Îi eram recunoscătoare pentru companie şi eram ameţită de mâncare şi băutură.

Când ne-am îndreptat spre maşină, mi-a petrecut braţul pe după umeri şi m-am rezemat bine de el. Dacă ne-am înţelege să ne vedem îndeajuns de rar, mi-am zis atunci, am putea ajunge cumva la o căsnicie fericită.

La întoarcere, în drum spre strada Ellsworthy, îmi aruncă

următoarea remarcă:

— Oricum, un lucru pot să-ţi spun despre Huddleston, şi anume că se teme de soţii Bodwell ca de dracu’.

— De unde ai dedus asta? – l-am întrebat.

— A tot încercat să afle cât ştiu despre ei nu? A încercat în mai multe rânduri, pe diferite căi.

— Asta nu-nseamnă neapărat că se teme de ei, poate s-a gândit doar la faptul că ştiu ceva ce ar trebui să ştie şi poliţia.

— Cred că se teme.

— Din ce cauză?

— Ei bine, să ne-nchipuim că aseară Imogen şi cu el nu s-au hotărât să se căsătorească. Nu ştim asta decât din spusele lui. Să ne-nchipuim că el i-a cerut mâna, foarte încântat de mărinimia lui, ştiind că ea nu mai are banii pe care i-au tot visat şi ea i-a dat papucii scurt. Nu-l vezi în stare să se facă foc şi pară, la fel de brusc ca şi astă-seară, dar cu mult mai înverșunat şi să-i facă ţeasta zob dintr-un simplu acces de orgoliu rănit?

— Iar soţii Bodwell l-or fi văzut şi-acum el se-ntreabă când or să-nceapă să-l pună la plată? Nu, adevărul e că nu concep una ca asta. O fi Patrick orgolios, dar sunt sigură că nu şi-ar risca vreodată viitorul dintr-un asemenea motiv.

Felix oftă.

— Cred că ai dreptate. Îl cunoşti mult mai bine decât mine.

Dar tare mi-ar plăcea să pot lua legătura cu soţii Bodwell încep să mă-ntreb dacă aseară n-au trecut pe-aici, în drum spre Scoţia. În definitiv…

Făcu o pauză atât de lungă, încât până la urmă l-am îmboldit c-un „Ei?“

115

— Mi s-a-nfiripat o idee, atâta tot, îmi răspunse. Nimic deosebit.

După tonul lui, mi-am dat seama că n-are de gând să-mi mai spună nimic despre ideea care-i venise, fie ea deosebită

au ba. Dacă aş fi insistat, n-aş fi avut parte decât de răspunsuri evazive, aşa că n-am mai spus nici eu nimic şi ne-am terminat drumul în tăcere.

Acasă ne-am turnat în pahare ultima băutură a zilei, apoi am deschis radioul, fiindcă era ora la care se dădeau ştirile şi constatasem de mai demult că o doză de dezastru economic, greve, demonstraţii violente, puciuri militare şi deturnări de avioane are un efect soporific asupra mea la ora culcării.

Deja eram foarte somnoroasă. Mi-am sorbit băutura şi am închis ochii.

Apoi, brusc, m-am trezit de-a binelea.

Glasul impersonal al crainicului tocmai anunţa „Bărbatul şi femeia care au fost găsiţi azi-dimineaţă împuşcaţi mortal într-un automobil în apropierea satului Deepstead, la zece mile de Allingford, au fost identificaţi ca fiind James şi Rita Bodwell, un cuplu căutat de poliţie în speranţa că ar fi putut da o mână de ajutor în investigaţiile declanşate în urma asasinării lui Imogen Dale“.

CAPITOLUL OPT

Felix înşfăcă radioul, parcă voind să stoarcă din el cât mai multe informaţii. Apoi îl închise în clipa în care glasul indiferent al crainicului se apucă să descrie un masacru oarecare, petrecut într-unul din statele recent înfiinţate ale Africii, dar rămase locului, încruntându-se la micuţul aparat portabil, cu chipul de-o paloare neobişnuită la el. Pe faţă i se citeau nedumerirea şi şovăiala. Îşi frecă bărbia cu palma, muşcându-şi buza de jos.

După o clipă, îmi vorbi:

— Virginia, ce-ar fi să vii cu mine la Londra în seara asta?

— De ce-aş veni? – l-am întrebat eu.