— I-am văzut o dată, întâmplător, într-un restaurant. Mi-a 107

sărit în ochi.

— Patrick zice că aseară hotărâseră să se căsătorească.

— Acum zice? După ce a aflat că ea n-are niciun sfanţ? Nu ţi se pare curios?

— Vrei să zici suspect?

— Nu suspect, ci exact cum am zis. Dar cred că pentru mine conduita oamenilor a prezentat dintotdeauna mai mult interes decât pentru tine. Dintotdeauna m-am simţit oarecum frustrat. Dacă aş fi avut un obiect de defulare, aş fi fost cu totul alt om. Cred c-aş fi ajuns artist, scriitor sau poate actor, şi dacă n-aş fi fost nevoit să şparlesc în tinereţe, ca să-mi câştig existenţa…

— Felix – l-am întrerupt eu –, placa asta am auzit-o de nenumărate ori şi cred că se şi apropie un pic de adevăr, numai că până şi un scriitor sau un actor trebuie să se spetească muncind din când în când, şi-apoi, de ce încerci să-mi inoculezi ideea că asasinul e Patrick?

— Uf, dar tocmai asta nu-ncerc.

— Nu? Vorbeşti în dodii, dar până la urmă asta vrei să-mi bagi în cap.

— De fapt, ceea ce încercam să-ţi spun este că dacă e greu de crezut că ar fi vrut s-o omoare pe femeia cu care abia se logodise, evident din dragoste, nu pentru banii pe care ea oricum nu-i mai avea, nu acelaşi lucru poate fi spus despre micuţa secretară, Meg Randall, care ar fi avut motive s-o ucidă pe Imogen. Nu că mi-ar face plăcere ideea asta. Fata e de-a dreptul încântătoare. Mă-mpac de minune cu ea.

— E prea firavă ca să fie ea, am spus eu.

— A, nu cred. Dacă pare fragilă, nu-nseamnă că nu-i puternică. Luând-o prin surprindere pe Imogen, putea s-o facă harcea-parcea.

— Sper că glumeşti!

Felix nu-mi răspunse.

M-am gândit că, în glumă sau nu, dacă pe Felix îl putea duce mintea la o asemenea teorie, era posibil ca poliţia să

gândească la fel. Meg putea da de necaz. Am început să-mi fac griji pentru ea. Nu reuşise să-şi ascundă în faţa nimănui antipatia pe care i-o nutrise lui Imogen şi n-avea niciun alibi.

108

Urcase la etaj împreună cu Paul şi-şi spuseseră noapte bună

pe hol, înainte de-a intra fiecare în camera lui, dar n-avea niciun martor care să confirme că n-a mai coborât la parter.

De ce-ar fi făcut însă asta? Dacă a coborât, e greu de crezut că a făcut-o fiindcă se aştepta s-o găsească pe Imogen acolo. Apoi mi-am adus aminte că lumina era aprinsă în salon când, împreună cu Nigel, am dat dimineaţa peste cadavrul lui Imogen. Poate că Meg a observat lumina aprinsă

strecurându-se pe sub uşa închisă, pe când urca la etaj şi peste câteva minute a coborât, pur şi simplu, ca s-o stingă.

Astfel putea da nas în nas cu Imogen, o Imogen fericită şi expansivă, poate chiar o Imogen trufaşă şi crudă, căreia i-a făcut o plăcere nebună să-i spună lui Meg de logodna ei cu Patrick, zădărând-o până când biata fată şi-a pierdut capul.

Până la urmă, careva trebuie să-şi fi pierdut capul, deci de ce n-ar fi Meg aceasta. Varianta asta avea în ea ceva neplăcut de plauzibil.

Mâncam în tăcere cu Felix, ca o pereche de soţi vârstnici, care au avut prea mult parte unul de celălalt, ca să le mai ardă de conversaţie, când, Felix mă atenţionă:

— Uite-l pe Huddleston.

Patrick tocmai intrase în salon şi ne-a zărit. Se apropie de masa noastră.

— Eşti singur? – îl întrebă Felix. Stai cu noi.

— Îmi daţi voie? – îşi trase Patrick un scaun de sub masă.

Când ai sosit? Ştiam c-ai fost pe-aici, dar credeam că te-ai întors la Londra.

— M-a sunat Virginia, să-mi spună despre Imogen, aşa că

m-am întors, răspunse Felix. Mi-am zis că-i pot fi de folos.

— Înţeleg.

Glasul lui Patrick suna istovit şi rătăcit. La apariţia chelnerului, păru iritat de faptul că trebuie să se hotărască

asupra consumaţiei, după care, aruncând doar o privire-n treacăt pe meniu, comandă un muşchi file.

— Nu ştiu ce-mi veni să ies în lume, dar n-am suportat să

rămân acasă. Ieri am fost aici cu Imogen. Ce prostie, să mă-ntorc astă-seară. Se pare că nu mai sunt în stare să gândesc limpede… Ah, îţi mulţumesc – i se adresă el lui Felix, când 109

acesta îi turnă în pahar din vinul nostru. Spune-mi, Freer –

nu vreau să fac caz de asta, n-am chef de-aşa ceva la ora asta –, am dreptate să cred că tu ai fost acel Sir Oswald Smith-Ogilvie?

— Dacă tot ai pus problema aşa – răspunse Felix –, da, eu am fost. Dar cum de-ai ghicit?

Patrick puse coatele pe masă şi-şi sprijini bărbia în pumni.

— E o obsesie care mă urmăreşte de la data întâmplării, zise el. Atunci când soţii Bodwell şi miniaturile au dispărut deodată şi noi încă eram convinşi că ei sunt cei care le-au furat, am pomenit ceva despre excelenta recomandare cu care se prezentaseră aici, semnată de un oarecare Sir Oswald şi nu mai ştiu cum – nu-mi aminteam numele exact – şi Virginia mi l-a spus imediat, deşi avea mult mai puţine motive decât mine să şi-l amintească. După care a roşit toată

şi a părut că-i supărată foc pe sine pentru c-a luat-o gura pe dinainte. În clipa aceea comportamentul ei mi-a părut un pic ciudat, dar nu i-am acordat atenţie, însă azi-dimineaţă, când a zis c-a fost ieri la Londra, să te vadă, brusc m-am gândit c-o fi fost din cauză că te ştia autorul recomandării şi ştia că ai de-a face cu soţii Bodwell. Fiindcă, la urma urmei, ştim cu toţii ce fel de om eşti şi ce-ai făcut din viaţa ei – urmă Patrick, după care sorbi din pahar. Să nu-ţi fie cu supărare.

Felix mestecă şi înghiţi o bucată din friptura lui de viţel înainte de-a catadicsi să-i răspundă. Părea să chibzuiască

cât de jignit ar fi cazul să pară. Până la urmă păru să decidă

că nu-i momentul să facă defel pe jignitul.

— Vreau să pricepi – spuse el grav – că n-am făcut decât atât cât am putut, ca să-i ajut pe soţii Bodwell, fiindcă am avut o încredere oarbă în ei. Ştiam că-s sinceri în dorinţa lor de-a începe o viaţă nouă, dar pesemne că ştiu mai bine decât voi ce greu e s-o iei de la capăt după ce-ai fost închis. Am depus destul de multă muncă voluntară în folosul unora aflaţi în situaţia lor şi ştiu că uneori se-ntâmplă să-i judeci greşit pe alţii şi să-ţi asumi riscuri în numele lor. Bine-nţeles că-n ruptul capului nu i-aş fi lăsat să meargă la doamna Arliss, dacă n-aş fi fost sută la sută sigur că pot avea încredere în ei.

110

Din câte ştiam eu, singura muncă voluntară depusă

vreodată de Felix printre delincvenţi fusese aceea de-a bea cot la cot cu ei, prin cârciumi, şi mi-am zis că, pesemne, Patrick e conştient de acest lucru.

— Asta nu mai contează acum, spuse el dând din mână