nu-i lua mai mult de câteva minute –, apoi a venit după voi la biserică. N-avea de unde să ştie că soţii Bodwell îl vor ajuta, luându-şi tălpăşiţa de teamă că vor fi bănuiţi de furt. Apoi, mai devreme sau mai târziu, Huddleston i-a spus că

miniaturile îi revin lui şi-atunci şi-a dat seama că şi le furase sieşi. Ceea ce a fost o prostie din partea lui, fiindcă dacă

intenţiona vreodată să scape de ele, tot trebuia să dea cărţile pe faţă, să-şi recunoască fapta. Avea de ales între a recunoaşte deschis că le-a subtilizat, ceea ce-mi închipui că

nu i-ar fi dat deloc dureri de cap, fiindcă legal, oricum erau ale lui, însă ar fi lăsat impresia că-i un pic nerod, şi între a le pune la loc pe şest, într-un moment când nu era nimeni prin preajmă. Ieri pe unde-a umblat fiecare?

— Toată lumea a lipsit de-acasă până pe la zece şi jumătate. El a fost acasă singur-singurel – am simţit memoria punându-mi-se în mişcare. După ce ne-am întors cu toţii acasă de la înmormântare, Patrick i-a spus lui Nigel că miniaturile i-au fost lăsate lui, iar Meg a zis că nu-s asigurate, fiindcă doamna Arliss încetase să mai plătească

ratele. Dar dacă ai dreptate, Felix, miniaturile astea nu pot avea nicio legătură cu uciderea lui Imogen, pe când dacă le-au furat soţii Bodwell…

M-am oprit, să-mi caut cuvintele.

— Nu poţi să-ţi scoţi din cap ideea asta? mă întrebă Felix.

Dac-ar fi făcut-o, mi-ar fi spus.

103

— De ce?

— Suntem prieteni foarte buni. N-ar fi avut secrete faţă de mine.

— Nu-ţi împărtăşesc încrederea în ei. Dar teoria ta cu privire la Nigel este cât se poate de elegantă şi convenabilă. Îi scoate pe toţi basma curată. Dar dacă a-ntârziat la înmormântare numai fiindcă nu şi-a găsit cravata neagră şi soţii Bodwell sunt, de fapt, cei care au furat miniaturile… –

m-am împotmolit eu din nou. Ziceai că ieri au plecat imediat după plecarea mea şi ţi-au spus că se duc în Scoţia, dar dacă

m-au luat în serios şi-au hotărât că ar fi mai bine să

înapoieze miniaturile înainte de-a pleca în căutarea unei noi slujbe, ar fi putut ajunge la Allingford exact înainte de întoarcerea lui Imogen şi Patrick şi abia ar fi terminat agăţarea lor pe pereţi, când i-au auzit sosind pe ceilalţi. La început m-am gândit c-ar fi tulit-o prin grădină şi, astfel, n-ar avea nimic de-a face cu omorul, dar dacă, de fapt, tocmai dădeau să iasă pe uşa din faţă şi au trebuit să se ascundă

într-una din celelalte încăperi, până la plecarea lui Patrick, poate că Imogen i-a găsit şi i-a ameninţat c-o să cheme poliţia şi Jim şi-a pierdut capul, şi… Nu, nu merge. De ce şi-ar mai fi bătut capul cu poliţia, dacă aduseseră miniaturile înapoi? Era mult prea leneşă de felul ei, ca să fie răzbunătoare. Versiunea ta despre Nigel este, probabil, corectă.

— Bine-nţeles că-i corectă. E simplă şi pătrunzătoare, nu?

Aproape toate ideile bune sunt simple. Trebuie să-ţi scoţi din cap ideea că există o legătură între crimă, furt şi plecarea soţilor Bodwell, numai pentru că s-au succedat rapid. E un joc al întâmplării. Sunt trei evenimente separate. Gândeşte-te la toate celelalte evenimente care s-au întâmplat simultan în întreaga lume, naşteri şi decese, crime şi revoluţii, inundaţii şi incendii; Doar n-ai de gând să le pui pe toate în cârca soţilor Bodwell, nu? Ce-ai zice acum dacă am lua cina în oraş? Ţin minte că Trandafirul şi Coroana nu-i deloc rău.

Trandafirul şi Coroana era un local vechi, situat în piaţa din Allingford. Avea faţada în stil georgian, cu ferestre boltite, dar interiorul păstra tavanul scund şi grinzile închise la 104

culoare ale unei epoci anterioare, cărora, de curând, le fuseseră adăugate alte grinzi, acolo unde mai încăpuseră, pentru a stoarce locului şi ultima picătură de pitoresc.

Uriaşul şemineu din bar avea nişte butuci pe post de orgă de lumini, iar pereţii erau ticsiţi cu tigăi de încălzit. Sufrageria era discret luminată de lumânări aşezate pe mese şi de tuburi fluorescente ascunse printre grinzi. De obicei, prefer să văd ce bag în gură, dar ştiam că mâncarea este excelentă, deşi scumpă.

Nu eram sigură dacă Felix are de gând să plătească masa sau, la un moment dat, o să-nceapă să bâjbâie după poşeta mea şi-o să-şi strecoare mai multe bancnote în buzunar astfel încât, la apariţia notei de plată, să pară că el e cel care plăteşte, lăsându-i chelnerului impresia că eu sunt invitata.

Aşadar, înainte de-a pleca, m-am asigurat că am la mine destui bani ca să acopăr, la nevoie, nota, mi-am pus o rochie de seară, nu fiindcă la Trandafirul şi Coroana ar fi fost la mare preţ ţinuta, ci fiindcă doream să mă simt cu totul altfel decât mă simţeam toată ziua şi, în timp ce mă îmbrăcam, mi-am dat seama că-mi pare bine că iau cina în oraş, fie chiar şi cu Felix. În ziua aceea nu făcusem cumpărături şi dacă am fi mâncat acasă, ar fi însemnat să prăjim o omletă sau să

desfacem nişte conserve.

L-am lăsat pe Felix să comande şi, uitându-mă la el, mi-am zis că aerul lui de distincţie, atât de potrivit vârstei pe care o avea, evolua frumos. În sinea mea mă-ntrebam cum de reuşise să ajungă aici. Din cine-şi făcuse un model? Din amintirile legate de tatăl său? Din câte ştiam, îşi detestase tatăl, dar asta nu înseamnă că n-avusese pentru el o admiraţie profundă. Nu că aş fi avut informaţii demne de crezare la adresa lui, dar, dintre toate versiunile servite de Felix cu privire la copilăria lui, ajunsesem aproape s-o cred pe aceea potrivit căreia tatăl lui a fost militar de carieră, s-a însurat doar după pensionare, cu o femeie mult mai tânără

decât el, care la momentul potrivit l-a părăsit, lăsându-l pe Felix în grija lui. Taică-său s-a combinat cu o altă femeie şi, cum pe-atunci viaţa din sătucul din Norfolk, unde se stabilise, era mult mai închistată decât în ziua de azi, familia 105

a ajuns ostracizată. Felix a crescut cu sentimentul că este un proscris, aflându-şi de mic copil refugiul în visare. Şi pentru ca lucrurile să meargă şi mai prost, taică-său era un om violent, ale cărui porniri afective, aproape sentimentale, faţă

de feciorul său se preschimbau într-o clipită în năucitoare răbufniri de mânie. Totuşi, s-a îngrijit ca Felix să primească o educaţie aleasă, deşi acesta ura şcoala aproape la fel de mult ca şi pe propriul cămin. Nu putea tolera nicio formă de autoritate.

Simţeam că povestea asta e, în esenţă, adevărată, chiar dacă taică-său, despre care mi-a spus c-ar fi fost colonel, nu era decât fost sergent, iar şcoala pentru protipendadă la care ar fi fost trimis nu era decât un simplu gimnaziu. Şi se putea să greşesc punând aceste lucruri la îndoială. Câteodată, Felix era în stare să spună adevărul gol-goluţ, chiar dacă în aceste împrejurări era mai puţin convingător decât atunci când minţea.

Comandă somn afumat, câte o porţie de viţel cu ciuperci şi smântână şi o carafă cu vin roşu.

— Aş vrea să pricep şi eu un lucru, Felix, i-am spus după

plecarea chelnerului. De fapt, de ce-ai venit la mine alaltăseară? Nu cumva din cauză că trebuia să te-ntâlneşti cu soţii Bodwell!

— Ai un fix cu soţii Bodwell, spuse el. Ce-are asta de-a face cu ei? Ţi-am mai spus că am avut un drum prin împrejurimi şi m-am gândit c-o să-mi facă plăcere o vizită la tine.

— M-am gândit că poate te-au înştiinţat că doamna Arliss e pe moarte – am zis – şi ai crezut că te poţi alege cu ceva de la ea, cu frumosul, înainte de a-şi da duhul.

— Să ştii că uneori mă bagi în sperieţi, spuse Felix. Auzi, ce-ţi trece prin minte! Doar ştii cât am ţinut la băbuţă.

— Şi a avut şi ea o slăbiciune pentru tine, chiar dacă n-a avut o părere grozavă despre persoana ta. Dac-o luai cu binişorul, pe loc îţi oferea vreun dar care să-ţi amintească de ea, poate chiar ceva de preţ.

— Drept cine mă iei – ce sunt eu, o pasăre de pradă? – mă

întrebă luând o gură de vin. Cred că vulturul este, de fapt, calomniat la modul ordinar, mai ales din cauza urâţeniei lui.

106

Joacă un rol cât se poate de folositor, ca sanitar al naturii, contribuind la menţinerea unui echilibru. Apropo, n-ai observat ce sacru a devenit în ultima vreme echilibrul naturii? Nu ştiu de ce. Natura se dezechilibrează ba într-un sens, ba în altul, de când lumea, şi participarea omului la acest proces, participare absolut înspăimântătoare, nu-i decât ceva firesc.

— Nu l-am lăsat să devieze de la subiect.

— Tu nu eşti urât ca un vultur – i-am zis – şi nu văd nimic sanitar în uşurarea unei bătrâne de câteva dintre valorile ei, şi dacă nu-ţi dădea nimic, nu-ţi era deloc greu să subtilizezi şi să vâri în buzunar, la plecare, nişte fleacuri. Nu riscai nimic, chiar dacă se observa lipsa lor. Prietenii tăi, soţii Bodwell, nu te-ar fi pârât, iar Imogen şi Nigel nu m-ar fi necăjit cu atâta lucru. De-aceea ai venit, nu-i aşa. Numai că

ai sosit prea târziu.

— N-ai decât să crezi ce vrei, spuse Felix pe un ton care la el aducea, efectiv, a mărturisire. Ştiu că n-am cum să te fac să-ţi schimbi părerea pe care o ai despre mine, din moment ce ţi-ai format-o. Dar ţi-am spus ce m-a îndemnat să vin la tine azi. Îţi rămân recunoscător pentru faptul că ai ascuns legătura dintre mine şi soţii Bodwell, dar zău că nu era nevoie şi te sfătuiesc să spui poliţiştilor totul.

— Nu văd cum aş putea., Mi-am cam asumat o obligaţie, nu-i aşa?

— Nu tocmai. O femeie care încearcă să-şi apere bărbatul găseşte întotdeauna înţelegere la cei din jur. Şi adevărul este că n-am cine ştie ce nevoie de protecţie. Am toată încrederea în soţii Bodwell. Sunt sigur că au fost corecţi tot timpul cât au stat aici şi aş băga mâna-n foc că aseară nu s-au aflat pe-aproape, ci în drum spre Scoţia, după cum mi-au spus.

Teoria mea despre această crimă este că are de-a face cu trecutul femeii – cu vreun amant gelos, care nu s-a-mpăcat cu gândul că va fi înlocuit de Huddleston, sau aşa ceva. Ştiai, desigur, că de câtva timp erau amanţi, nu-i aşa?

— De-o zi-două mi s-a înfiripat şi mie această bănuială –

am răspuns –, dar tu de unde ştiai?