Adevărul este că nu-şi pot permite să aibă niciun contact cu poliţia. Poliţia nu le acordă nicicând o şansă unor oameni cum sunt ei. Amândoi au cazier, înţelegi?
— Asta-nseamnă c-au fost închişi, nu? Am bănuit eu, mai mult sau mai puţin.
La asta mă dusese gândul când Rita afirmase că ea şi soţul ei au trăit prea multă vreme despărţiţi,
— Da, desigur, şi de-aceea au avut nevoie de recomandarea mea, zise Felix. Voiau să-nceapă o viaţă nouă
şi, n-ai decât să nu mă crezi, dar după eliberare s-au purtat absolut corect. Totuşi, întâmplarea face ca ultimul lor stăpân să fie mort. S-a sinucis. Un caz foarte trist. Deci nu l-au putut ruga să-i ajute. Oricum, chiar dacă trăia, mă-ndoiesc c-ar fi mişcat un deget pentru ei. Dar, întâmplător suntem prieteni vechi – ţin minte că ne-am cunoscut cu ani în urmă
aici, în Waggoners – aşa că m-am gândit că i-aş putea ajuta măcar să obţină o slujbă că lumea. Am fost bucuros că se poate instala la doamna Arliss, fiindcă ştiam că se vor împăca de minune. Doamna Arliss nu era omul care să le scormonească trecutul şi ştiam că ei îi vor îndulci ultimii ani de viaţa. Ceea ce au şi făcut. Nu poţi să zici că nu i-au uşurat 74
viaţa, nu?
— Nu, am încuviinţat eu. Dar de ce era fostul stăpân pornit împotriva lor? Ce-i furaseră?
— Nimic – absolut nimic – răspunse Felix exasperat. Ţi s-a pus pe creier pata cu furtul. Nu, uite care-i treaba, nenorocirea este că tipul era alcoolic şi avea prostul obicei de a se urca la volan după ce pilea mai mult decât era cazul, şi-ntr-o bună zi a călcat o fetiţă şi a omorât-o. Eu unul cred că
de vină au fost părinţii N-ar fi trebuit să lase singur la joacă
un copil de vârsta ei. Asemenea oameni ar trebui puşi sub urmărire penală. Dar bietul om a intrat în panică şi a fugit de la locul faptei, apoi l-au cuprins remuşcările, s-a simţit teribil de vinovat pentru cele întâmplate, s-a pierdut cu firea şi le-a mărturisit totul soţilor Bodwell. Ei bine, ei n-au dat fuga la poliţie, fiindcă se ataşaseră de el şi n-aveau de gând să-l înfunde, dar acesta, simţindu-se rău, a luat într-o noapte o doză prea mare de somnifere, după ce, în prealabil, scrisese poliţiei, mărturisindu-şi crima şi susţinând că le cumpărase celor doi tăcerea. O calomnie odioasă. Cu toate astea, Jim a încasat cinci ani, iar Rita trei, o nedreptate strigătoare la cer, fiindcă o scrisoare ticluită de-un alcoolic, care tocmai a înghiţit o jumătate de flacon de barbiturice, nu poate constitui o probă incontestabilă, nu?
— Şantaj! am exclamat.
— Nu-mi place cuvântul ăsta, spuse Jim Bodwell.
Pentru prima oară de când îl cunoşteam, chipul îi devenise ameninţător.
— Bănuiesc că au existat şi alte probe în afară de scrisoare, am zis.
— A, bine-nţeles că poliţia a scornit până la urmă nişte acuzaţii gogonate – răspunse Felix –, pe care un om întreg la minte nu le-ar fi luat în serios.
— Şi totuşi, nu-nţeleg ce-au astea de-a face cu miniaturile, am zis.
— E foarte simplu, îmi spuse Felix. Au aşteptat să plece toată lumea la înmormântare, ca sa se apuce să pregătească
praznicul, apoi, la un moment dat, Rita a intrat în salon, să
verifice dacă totul e-n ordine, şi a văzut că miniaturile 75
dispăruseră. Cu numai o jumătate de ceas în urmă fuseseră
acolo, iar acum peretele era gol. Aşa că a discutat cu Jim ce ar trebui să facă şi au hotărât că, la antecedentele lor cel mai bine ar fi să spele putina. Şi-au făcut deci bagajele şi au şters-o şi, neavând unde să meargă, au venit la mine. Iar acum sunt în căutarea unei noi slujbe, dar până vor găsi ceva, sunt bineveniţi sub acoperişul meu, căci, – ţi-am mai spus, îmi sunt vechi prieteni şi, spunându-ţi totul despre ei, sunt convins că n-o să le faci necazuri nici lor şi nici mie, fiindcă întotdeauna au fost de-o corectitudine exemplară cu doamna Arliss şi s-au purtat şi frumos cu ea.
— Aşa-i, spuse Rita posacă, parcă cuprinsă de regrete. Nu ne-am atins de nimic ce nu ne aparţinea. Ne-am hotărât să
fim corecţi şi-aşa am fost. Dar acum ni sa-ntâmplat porcăria asta. De ce, te-ntreb? Ce-am făcut ca să merităm una ca asta?
— De pildă, v-aţi luat tălpăşiţa, i-am răspuns. În condiţiile date, ar fi fost mult mai înţelept din partea voastră să
rămâneţi la faţa locului şi să anunţaţi chiar voi poliţia c-a fost săvârşit un furt.
Rita scutură din cap.
— Nu ştii nimic. De câte ori lipseşte ceva, servitorii sunt primii suspecţi. Iar în situaţia noastră, nimeni nu ne-ar fi crezut versiunea mai mult decât tine. Nici tu n-o crezi, nu?
— Ei bine, nu, am răspuns.
— Poftim, vezi? Nu, noi ne-am gândit că cel mai bine-i s-o tulim. Nu ne-am aşteptat să fim găsiţi aşa de repede. Dacă n-ar fi fost poanta cu Sir Oswald, nici prin gând nu ţi-ar fi dat să ne cauţi aici. Acum, bănuiesc că va trebui s-o ştergem de-aici, fiindcă nu putem înapoia miniaturile pe care nu le avem, şi tu o să mergi la poliţie şi asta ne va fi fatal.
— Numai că, totuşi, n-o să te duci, nu-i aşa? mă întrebă
Felix, trecându-şi iar braţul pe după umerii mei. Ştiu că nu crezi o iotă din ce-ţi spun eu dar nu văd ce motive ai avea sa nu-i crezi pe soţii Bodwell, care-s absolut nevinovaţi.
— Decât că-s o pereche de şantajişti lipsiţi de suflet, am răspuns eu. Auzi, să storci bani din moartea unui copil, ce poate fi mai josnic?
76
— V-am mai spus că nu-mi place acest cuvânt, mormăi Jim. E periculos să toi azvârliţi cu el în stânga şi-n dreapta.
Felix se-ntoarse către el.
— N-o mai ameninţa. Nu aşa trebuie să te porţi cu ea. E o fată simpatică, o să-ţi dai seama când o s-o cunoşti mai bine, şi cel mai înţelept lucru ar fi să apelezi la puterea ei de judecată. Convinge-o că n-are nicio dovadă cum că vreunul dintre noi ştie ceva despre dispariţia miniaturilor şi-atunci se va ţine de cuvânt şi nu ne va face greutăţi.
— Şi cum ai s-o convingi, când şi-a făcut deja o părere? – îl întrebă Rita.
— Gândindu-ne cine ar putea fi adevăratul făptaş, spuse Felix.
Rita râse batjocoritor.
