Urmară apoi la rând, în ordine, Meg, Paul şi Patrick. Eu am fost ultima.

Aşteptându-mi rândul, am observat că pe măsură ce reveneau în salonaş toţi păreau mai îngânduraţi decât până

atunci. Peste odăiţă se aşternuse liniştea. Era o linişte care ascundea anumite antagonisme, lăsând să se întrevadă că, în sfârşit, devenim în chip conştient suspicioşi unul faţă de celălalt.

Când am intrat în sufragerie, l-am găsit pe inspectorul-şef Chance aşezat la masa lungă din lemn de mahon. Sergentul şedea în capul mesei, cu o agendă deschisă în faţă. Scrisese deja o mulţime de pagini. Ţinea un pix între degete, legănându-l deasupra unei pagini albe, şi-mi zâmbea încurajator.

M-am aşezat pe scaunul indicat de domnul Chance, mi-am spus numele şi adresa şi am zis că sunt o veche prietenă a doamnei Arliss şi a familiei.

— Şi ce vânt v-a adus pe-aici azi dimineaţă? mă întrebă el.

Pe când erau audiaţi ceilalţi, avusesem timp să însăilez o versiune trunchiată a adevărului în ceea ce priveşte acţiunile mele din ultima vreme.

— Din cauza miniaturilor am venit, am zis. Eram îngrijorată din pricina lor… ştiţi în ce fel au dispărut. Sunt sigură că vi s-a mai povestit asta. Am venit să-l întreb pe domnul Tustin dacă a mai aflat ceva despre ele.

— La ora aceea nu ştiaţi c-au reapărut?

— Nu.

— Când aţi aflat de reapariţia lor?

— În momentul în care am găsit cadavrul domnişoarei Dale.

— Şi acesta-i singurul motiv care v-a determinat să veniţi până aici? Acela de-a discuta cu domnul Tustin? N-aveaţi cât 94

de cât idee ce s-o fi întâmplat cu miniaturile?

Am scuturat din cap.

— Doar ceea ce am crezut cu toţii, că le-au luat soţii Bodwell

— A, da, soţii Bodwell.

Îşi împreuna buricele degetelor. Avea degete lungi, subţiri, cu articulaţii osoase.

— Poate v-ar interesa să aflaţi că, pe baza amprentelor, i-am identificat pe soţii Bodwell. O pereche periculoasă care se angaja la munci casnice, ca şi aici, pescuia motive de şantaj de câte ori i se oferea prilejul şi, dacă nu i se oferea niciun motiv, se muta curând în slujba altcuiva, luând cu sine valori minore. Ambii au fost închişi de mai multe ori. Dar purtarea lor de-aici a fost diferită de antecedente. Aproape s-ar zice că

aveau de gând să se îndrepte după ultima lor condamnare, deşi recomandarea pe care au prezentat-o la angajare era un fals. Provenea, chipurile, de la un oarecare Sir Oswald Smith-Ogilvie, dar din câte ştim, această persoană nu există.

— Doamne, Dumnezeule, mi-a scăpat involuntar.

Apoi, din privirea îngândurată pe care mi-a aruncat-o inspectorul-şef, imediat mi-am dat seama că făcusem o greşeală spunând aceste vorbe. Ar fi fost mai bine să tac.

— Poate că, într-adevăr, au apucat-o pe calea cea dreaptă, urmă domnul Chance. Au lucrat aici un an de zile fără să

deturneze, pare-se, nimic. Domnişoara Randall este cât se poate de sigură că n-au existat niciun fel de şmecherii în decontarea cheltuielilor din gospodărie şi, din câte am auzit, doamna Arliss nu era omul care să ofere o perspectivă

promiţătoare unei tentative de şantaj. Faptul că din când în când îi plăcea să facă zarvă în jurul ei nu era cine ştie ce motiv să poată fi avută la mână. Aşadar, cu excepţia dispariţiei miniaturilor, nu s-a-ntâmplat nimic cât timp s-au aflat aici. Iar acum, modul bizar în care au reapărut obiectele furate pare să-i disculpe, mai mult decât la început, pe soţii Bodwell. Mi se pare foarte probabil ca ei să fi descoperit furtul, să fi intrat în panică şi s-o fi luat la sănătoasa, ştiind că la cazierul pe care-l au, bănuiala ar fi căzut asupra lor. Mi se pare, însă, puţin probabil că, dacă ar fi furat tablourile, le-95

ar mai fi adus vreodată înapoi.

— Într-adevăr, am zis.

— Însă cineva tot a furat tablourile sau, cel puţin, le-a dat jos de pe pereţi, iar apoi le-a adus înapoi. Aveţi o părere personală, cine ar putea fi făptaşul?

— E aşa de important? – am întrebat. Vreau să zic… pe lângă… celălalt lucru care s-a întâmplat.

— Am impresia că dumneavoastră sunteţi cea care aţi pus pe tapet această chestiune, răspunse inspectorul-şef. N-aţi spus c-aţi venit aici azi-dimineaţă, fiindcă v-aţi gândit la tablouri?

— Da, însă asta se-ntâmpla înainte de-a şti de domnişoara Dale.

— Şi dacă există o legătură între cele două lucruri?

— Dar miniaturile au reapărut înainte ca domnişoara Dale şi domnul Huddleston să fi intrat aseară în cameră, am răspuns. Domnul Huddleston e sigur că aşa stau lucrurile.

Deci crima nu poate avea nimic de-a face cu faptul să

domnişoara Dale ar fi descoperit cine-i hoţul. Şi chiar dacă-l descoperea, tot n-ar fi fost un motiv întemeiat de omor, nu-i aşa?

— Poate că nu, dar v-aţi minuna dacă v-aş enumera câteva dintre lucrurile care-i împing pe oameni la crimă. Şi mai e ceva! să-i zicem ciudat? – în faptul că cele două evenimente s-au succedat atât de rapid. Îmi puteţi spune, cumva, dacă

tablourile au fost reaşezate la locurile lor iniţiale?

— Azi-dimineaţă mă tem că abia dacă le-am aruncat o privire în treacăt. Am avut un şoc prea puternic. Nu le-am acordat niciodată suficientă atenţie ca să-mi pot aminti locurile lor iniţiale.

Inspectorul-şef dădu din cap, iar oboseala de pe chip păru să-i sporească. Era deja sătul de mine.

— Acelaşi lucru l-aţi spus cu toţii. Numai domnul Tustin pare să fi fost într-o oarecare măsură interesat de ele. Sunt proprietatea lui, desigur, deci e firesc să fie aşa, dar nici el nu este sigur de locurile lor. Şi, lăsând deocamdată la o parte acest subiect, totuşi, greşesc spunând că o cunoşteaţi destul de bine pe domnişoara Dale?

96

— O cunoşteam de mult timp – am răspuns – dar n-aş zice că am cunoscut-o îndeaproape. Între noi au existat relaţii amicale, dar nu intime, în adevăratul înţeles al cuvântului.

— A fost o femeie bogată?

— Mereu zicea că e-n criză de bani.

— Foarte mulţi oameni bogaţi fac asta.

— Da, însă ştiu că a primit o lovitură grea când a aflat că

n-o să moştenească niciun ban de la doamna Arliss. Zicea că

va trebui să-şi vândă casa şi să se mute într-un apartament, la bloc.

— Ştiţi care era principala ei sursă de venituri? Nu-i aşa că

n-avea o slujbă?