— Adevărul e că n-ai spus prea multe despre persoana ta, 66
am observat eu.
N-aveam niciun chef să-l readuc în discuţie pe Felix.
— Dar ştiu ce-aş face dac-aş fi în locul tău şi dacă o vrei pe Meg. Mi-a spus că e-n căutarea unei slujbe noi la Londra, aşa că m-aş strădui s-o conving că asta-i o idee foarte bună.
Paul se-ncruntă.
— Nu vreau să profit de pe urma greutăţilor ei. Ar însemna să-mi caut beleaua cu lumânarea.
— Da, însă venirea ei la Londra ar însemna un prim pas, nu? Pe urmă nu va mai fi necesară nicio grabă. Nu va trebui decât să aştepţi şi să te porţi frumos cu ea până când îl va da uitării pe Patrick.
— Mda, înţeleg. Cred că-i un sfat înţelept, dac-o să-şi aplece urechea la spusele mele. Bun, vă mulţumesc că m-aţi ascultat, zise ridicându-se. Şi nu vă supăraţi pentru ce v-am spus în legătură cu Felix?
— Cred că-i firesc să mă fi-ntrebat.
Curând după aceea mi-am fiert oul şi m-am culcat devreme, dar am avut parte de-o noapte agitată. Şuieratul vântului mă trezea întruna şi, odată trează, rămâneam dusă
pe gânduri şi nu mai puteam aţipi la loc. Lumea era deci îngrijorată de motivul real al sosirii lui Felix la Allingford. Nu crezusem mai deloc povestea cu clientul din împrejurimi, dispus să cumpere una din maşinile alea dubioase vândute la mâna a doua, Allingfordul fiind prea departe ca să intre în raza lui de acţiune, şi nu crezusem nici versiunea cu dorul subit care-l apucase de persoana mea. E adevărat că venise să mă mai vadă de vreo două-trei ori în cei cinci ani de la despărţirea noastră, ca şi acum, fără să mă anunţe în prealabil şi fără vreun motiv evident de a mă revedea. Dar acum, când ştiam că este într-un fel legat de soţii Bodwell, părea destul de cert ce anume l-a adus aici şi, chiar dacă nu era direct răspunzător de furtul miniaturilor, oricum era implicat într-un fel sau altul. Dar ce era să fac, dacă, totuşi, era implicat?
Să-l las să scape basma curată? Să aştept până-l prinde poliţia? Să scap o aluzie care să-i conducă la el, iar apoi să
aştept procesul şi condamnarea lui la închisoare?
67
Până acum reuşise cumva să evite puşcăria şi nu mă
puteam împăca cu gândul c-aş putea fi eu cea de la care să i se tragă întemniţarea. Oricum, soţiile nu trebuie să depună
mărturie împotriva soţilor, nu? Dar puteam rămâne cu mâinile-n sân?
A doua zi trebuia să merg iarăşi la clinică şi urma să mă
ocup de una dintre cele mai dificile paciente ale mele, care nu pricepea-n ruptul capului de ce n-o pot vindeca de toate junghiurile şi durerile ei, deşi avea şaptezeci şi cinci de ani şi o artrită într-un stadiu avansat. De obicei îmi era tare milă
de ea şi făceam totul să-i ridic moralul, fiindcă mai mult oricum nu puteam face, dar în ziua aceea pur şi simplu nu am reacţionat la plângerile ei şi m-am trezit privind-o cu rea-voinţă, de parcă mă bătea la cap cu necazurile ei anume ca să mă scoată din sărite. Eram distrată şi arţăgoasă cu toată
lumea şi când se făcu ora cinci, n-am mai zăbovit la taclale cu nimeni, ci am plecat cât am putut de repede.
Nu m-am dus acasă, ci la gară, şi am cumpărat un bilet pentru Paddington, un tren bun acoperea distanţa Allingford-Londra în cincizeci de minute şi am avut norocul să n-aştept decât zece minute până la apariţia unuia. La Paddington am luat un taxi şi la şapte fără un sfert am ajuns în strada Little Carbery. Ştiam că există şanse să nu-l găsesc acasă pe Felix, dar, în caz că nu era acasă, cunoşteam câteva locuri unde merita să-l caut. Oricum, simţeam că fac ceva şi asta îmi mai atenua încordarea de peste zi. Am plătit taxiul, am pornit spre uşă, am deschis-o şi am început să urc scara interioară.
Treptele erau murdare, cum fuseseră dintotdeauna. Casa avea o faţadă îngustă, în stil georgian, la o stradă pe locul căreia odinioară fuseseră două terase impunătoare, situate faţă-n faţă; în locul lor acum răsăriseră blocuri de locuinţe şi nişte clădiri înalte, care adăposteau diferite birouri. Dintre casele de altădată rezistaseră prea puţine şi chiar şi acestea îşi aşteptau demolarea, demolarea care distrusese strada aşa cum nu izbutiseră nici bombele ce începuseră prăpădul din timpul războiului.
Apartamentul nostru – am rămas uimită, dându-mi seama că încă-l mai numeam aşa – era la etajul doi. Căznindu-mă
68
să urc treptele abrupte, tocite, am ajuns la uşă şi am apăsat pe sonerie.
Îndată am auzit nişte paşi, dar nu erau ai lui Felix. Era un zgomot făcut de tocuri înalte şi cea care mi-a deschis uşa a fost o femeie.
Nu mi-a trebuit mai mult de o clipă ca s-o recunosc în ea pe doamna Bodwell. Părul ei grizonant devenise roşcat, fardul aplicat cu pricepere pe chip o întinerea cu cel puţin zece ani, iar în locul rochiei negre, demodate, în care o văzusem întotdeauna, purta un deux-piece cu pantaloni, de culoare verde-smarald. Avea cercei lungi, negru-aurii, care se balansară în clipa în care se dădu îndărăt din uşă, parcă
încercând să mă evite.
Păru să regrete însă această retragere, fiindcă se opri locului şi-mi zâmbi sardonic.
— M-am temut de asta – spuse ea –, dar n-am crezut c-o să ajungi aici aşa de repede.
CAPITOLUL CINCI
— E voie? am întrebat-o.
Şovăi, ridică din umeri, apoi se trase într-o parte, să pot intra.
Purtarea ei era complet diferită de aceea a doamnei Bodwell pe care-o ştiam. Nimeni n-ar fi zis că această femeie degajată, cu un aer dispreţuitor, e servitoare. Demnităţii ei tăcute, de odinioară, îi luase locul o mare doză de aplomb.
Mă lăsă să intru prima în camera de zi, o încăpere lungă, lambrisată, cu două ferestre înalte, tavan înalt şi un şemineu din marmură, frumos cioplit. Felix se îngrijise de casă şi camera mi se părea mobilată mai bine decât pe vremea când locuisem cu el aici.
— Locuiţi aici? am întrebat
— Doar temporar, mi-a răspuns doamna Bodwell. Felix a fost foarte drăguţ, ne oferă găzduire până când o să ne găsim o altă slujbă.
69
— Acelaşi gen de slujbă ca şi cea dinainte?
