— Dar între timp am dat de soţii Bodwell, înţelegi, şi-aş

vrea să stăm de vorbă, i-am zis.

— Cum?! exclamă el, făcând ochii mari. Vrei să zici că i-ai găsit de una singură? Extraordinar! Cum ai reuşit? Dar hai în salon să-mi povesteşti totul. E de-a dreptul interesant, cu atât mai mult, cu cât poliţia pare să n-aibă idee unde anume să-i caute.

Deschise uşa salonului.

Cred că în clipa aceea am scos un ţipăt. Cineva oricum a ţipat. Am auzit un ţipăt ş nu era al lui Nigel. Nu-mi dădeam seama dacă am ţipat, dar am auzit ţipătul şi am avut un şoc zărind-o pe Imogen întinsă pe jos în mijlocul încăperii, cu părul năclăit de sângele ce se închegase stacojiu pe un obraz.

Rămăsese cu ochii holbaţi. Avea obrajii livizi. Pe mâinile răşchirate avea sânge şi acesta se adunase în băltoace pe rochia ei, rochia purtată cu o zi în urmă, şi pe covor.

Cadavrul părea ţeapăn de-a binelea, de parcă ar fi zăcut acolo ceasuri în şir.

Miniaturile erau la locul lor, pe perete.

84

CAPITOLUL ŞASE

Nigel nu se pierdu cu firea. Trecu pe lângă mine, cam la un iard de cadavrul lui Imogen încremeni, o privi lung, apoi se-ntoarse, făcându-mă să cred că vrea să dea un telefon. Când-colo, se îndreptă spre uşă şi apăsă pe comutator stingând lumina. Abia atunci mi-am dat seama că găsisem lumina aprinsă la intrarea noastră în încăpere, un licăr gălbui în lumina zilei.

— N-ar fi trebuit să faci asta, am zis. Era mai bine să fi lăsat lucrurile exact aşa cum le-am găsit.

— Ai perfectă dreptate, spuse Nigel pe un ton mult mai ferm decât al meu. A fost un gest reflex, dar bine-nţeles c-am greşit. Oricum, dacă reaprind lumina, tot nu mai pot îndrepta lucrurile. O las stinsă. O să le spunem poliţiştilor c-am găsit-o aprinsă când am intrat. Nu crezi că aşa-i cel mai bine?

— Ai de, gând să chemi odată poliţia? l-am întrebat.

— Doar dacă nu preferi s-o faci tu.

— Nu, nu, ocupă-te tu de asta.

Luă receptorul, formă numărul, se prezentă celui care-i răspunse şi spuse că doreşte să aducă la cunoştinţa poliţiei un caz de omor. Suna extraordinar de sec.

Îi spuse interlocutorului de la celălalt capăt al firului:

— A, fără doar şi poate. Nimeni nu se sinucide şi nu moare într-un accident dându-şi în cap cu un vătrai de aramă. Ar fi trebuit să vă spun că victima e domnişoara Imogen Dale, nepoata doamnei Evelyn Arliss, care, după cum ştiţi, a răposat de curând… Da, aş zice că domnişoara Dale e moartă

de câteva ceasuri bune, dar abia acum i-am descoperit cadavrul eu şi cu o prietenă… Sosiţi? Vă mulţumesc. Atunci vă aşteptăm.

Puse receptorul în furcă.

Abia când l-am auzit pe el, am observat vătraiul de lângă

cadavrul lui Imogen. Îl văzusem de multe ori până atunci, înfipt în cărbunele din găleata de aramă de lângă şemineu.

Ar fi trebuit să-mi atragă atenţia dintr-o dată, dar nu-mi 85

sărise-n ochi absenţa lui de-acolo, după cum nu observasem nici lumina aprinsă.

Se părea că n-aveam ochi decât pentru Imogen, dar îmi venea nespus de greu să mă uit la ea. O pâclă întunecată

părea să pună stăpânire pe încăpere. Simţeam că-mi îngheaţă sângele-n vine, voiam să ies de-acolo, dar nu eram în stare să mă clintesc din loc. Nigel făcea faţă mult mai bine acestei situaţii critice. Dar, după cum spusese, în timpul războiului văzuse o mulţime de oameni murind de moarte violentă. Pe el moartea naturală îl înspăimânta.

— Curios, observă el.

Se învârtise încet prin cameră şi acum se oprise în dreptul uşii cu geam.

— Ţin minte cât se poate de clar că aseară era închisă.

Zăvorâtă şi sus, şi jos. Am dat o raită în jurul casei, înainte de a urca în camera mea, aşa cum fac şi acasă la mine, ca să

mă conving că-s zăvorâte ferestrele şi uşa de la intrarea din spate. Uşa din faţă n-am zăvorât-o, fiindcă toţi ceilalţi erau plecaţi de-acasă, dar pe asta sigur am zăvorât-o. Iar acum are zăvorul tras.

— Presupun că pe-acolo a ieşit asasinul.

Aveam vocea mai piţigăiată ca de obicei, parcă nici n-ar fi fost a mea.

— Sau a vrut să credem c-a ieşit pe-acolo. Una din două.

N-o prea văd eu pe Imogen deschizând-o ca să iasă în grădină într-o asemenea noapte. Trebuie să le spunem poliţiştilor treaba asta când vor sosi.

Deodată m-a cuprins furia pe Nigel, pe calmul lui, pe stăpânirea lui de sine, într-un moment în care eu îmi pierdusem controlul şi nu mai garantam că m-aş putea comporta rezonabil. Dacă-n clipa aceea n-aş fi auzit soneria, aş fi putut spune o prostie pe care s-o regret mai apoi.

— Au sosit, am zis şi, simţindu-mă parcă eliberată de nemişcarea în care mă complăcusem neputincioasă, m-am grăbit să deschid uşa.

— Fantastic de repede, spuse Nigel în urma mea. Sunt de-o eficienţă admirabilă. Mă şi mir.

Totuşi, nu era poliţia. Era Patrick Huddleston, care purta 86

din nou una dintre cămăşile sale înflorate, arborând cel mai jovial zâmbet cu putinţă.

— Virginia! – exclamă el, parcă uluit, dar în acelaşi timp cât se poate de încântat să mă găsească acolo.

Părea cuprins de-o bună dispoziţie debordantă, din care o parte o revărsă, mărinimos, asupra mea.

— Am venit doar ca să-mi iau maşina. Îmi închipui că

Imogen încă nu s-a sculat, ori s-a sculat şi ea măcar o dată

mai devreme? Aţi văzut-o? V-a spus ceva? Fireşte, îmi dau seama că deocamdată nu-mi pot lua maşina, dar m-am gândit c-o să aflu ce-au de gând cu copacul ăla, că dacă mai durează mult până-l vor înlătura, va trebui să închiriez o maşină. Nu-i mare pagubă, n-am vrut decât să aflu cum stau lucrurile. Şi, pe cât posibil, s-o văd pe Imogen.

Toate astea nu-mi spuneau nimic, iar voioşia lui era groaznic de enervantă. Îmi venea să urlu.

Schimbă brusc tonul.

— Ce s-a-ntâmplat, Virginia? Ţi-e rău?

— Intră, am răspuns. Nu-nţeleg ce-i cu maşina aia, dar…