— Nu, nu, Felix. E de-a dreptul fascinant.
— Asta-i şi părerea mea dintotdeauna, am zis eu.
— A avut parte de-o viaţă aventuroasă, nu-i aşa? – urmă
ea. Mi-a povestit o mulţime de lucruri.
— Sunt convinsă că nu ţi-a spus nici jumătate din ele.
— Pe undeva, e păcat că…
Îşi înghiţi vorba. Era şi asta una din jumătăţile de frază pe care îi era teamă să le încheie. Am terminat-o eu în locul ei.
— Că ne-am despărţit? Deh, se mai întâmplă. Avem moduri diferite de-a privi viaţa.
— Lipsea prea mult de acasă? – mă întrebă Meg. Cred că-n locul dumneavoastră l-aş fi însoţit pretutindeni. Dar dacă nu vă place să călătoriţi, ăsta ar putea fi un impediment.
— La care dintre călătoriile lui te referi? am întrebat.
62
— La aceea de traversare cu schiurile a calotei glaciare din Groenlanda, de pildă.
— Nu ştiu să schiez.
— Suna formidabil în gura lui.
— Sunt convinsa.
— Cu apusurile acelea minunate, după cum zicea el. Dar pe dumneavoastră v-a supărat, vreau să zic maniera lui de-a pleca de unul singur şi de a vă lăsa singură.
— Nu, asta nu m-a supărat niciodată cu adevărat. M-am împăcat dintotdeauna cu ideea de-a rămâne singură.
— Atunci, de ce?... Ah, ştiu, n-ar trebui să vorbesc aşa.
Nu-i treaba mea.
— Nu contează. Îmi pare bine că ţi-a plăcut.
Mă privi nedumerită. Era clar că atitudinea mea o încurca, dar renunţă la acest subiect. Se făcuse ora cinci când în sfârşit, am putut porni spre casă.
De data asta aş fi fost bucuroasă să-l găsesc acasă, dar casa era pustie. Nu că aş fi vrut să aflu ce ştie despre soţii Bodwell, dar după stresul acumulat în ziua aceea mi-ar fi plăcut să fiu servită cu un pahar şi să-l las să trăncănească
orice aiureală i-ar fi venit în minte. Dar în afară de şuierul vântului în horn, casa era cufundată în tăcere.
Mi-am zis că-i tot o zi făcută pentru whisky, mi-am turnat într-un pahar, l-am dus în salonaş, am băgat radiatorul în priză, căci era incredibil de frig pentru luna mai, şi m-am aşezat lângă al, întrebându-mă ce să-mi prepar de cină. Un ou fiert părea a fi o idee la fel de bună ca oricare alta. Şi nu trebuia să mă grăbesc cu mâncatul. Puteam să stau, să beau şi să mă relaxez atât cât aveam chef, făcând tot ce-mi stătea-n putinţă pentru a uita de toţi şi de toate. Am început să
simt că, la urma urmei, îmi pare bine că nu-l am pe Felix lângă mine. Ştiam că dacă ar fi fost alături, m-aş fi certat cu el, încercând să aflu adevărul despre soţii Bodwell şi refuzând să-l cred, orice mi-ar fi spus. Singurătatea era mult mai odihnitoare decât genul acela de ceartă exasperantă. Dar n-am apucat să fiu singură nici măcar o jumătate de ceas, căci am auzit soneria de la intrare.
M-am bucurat când am văzut că musafirul era Paul. Chiar 63
dacă nu-l cunoşteam bine, în relaţia dintre noi nu exista nicio complicaţie. Nimic care să implice ocolişuri, prudenţă, reţinere.
— Cum de-ai nimerit aici? – l-am întrebat. Parcă n-aveai maşină, nu?
— Am venit pe jos, răspunse el. Îmi place să umblu pe jos.
L-am condus în salon, i-am oferit o băutură şi am aşteptat să-mi spună de ce-a venit. Bănuiam că dorea să mă consulte în vreo problemă, probabil în legătură cu cărţile pe care i le lăsase doamna Arliss, poate cum să le vândă în Allingford sau vreo altă chestiune neînsemnată.
Am încremenit când, fără veste, m-a întrebat:
— Nu-i aşa că Felix a fost pe-aici?
— M-da, într-adevăr, a fost, am răspuns.
— Mai este?
— Nu, a plecat azi-dimineaţă.
— Sunteţi sigură?
— Da, eu însămi l-am condus la gară înainte de înmormântare. De ce, Paul? Ce nevoie ai de el?
Mă privi stingher, trase grăbit o duşcă, puse paharul jos, îşi împreună mâinile şi-şi trosni degetele. Avea mâini mari, sculpturale, dar în clipa aceea părea să nu ştie ce să facă cu ele.
— A, n-am nevoie de el. Voiam doar să ştiu dacă mai e pe-aproape, răspunse el. Mi-a spus Meg c-a fost pe aici şi desigur, cu toţii ştim ce fel de om e şi ce probleme aţi avut cu el şi mi s-a părut firesc să mă-ntreb… Ei bine, vreau să spun că dacă ar fi fost aici în timp ce eram la înmormântare, apărea o posibilitate… Nu la fel de verosimilă ca aceea care-i incriminează pe soţii Bodwell de furt, dar demnă de luat în considerare. N-am vrut să le spunem nimic poliţiştilor, ca să
nu vă facem necazuri, mă-nţelegeţi. Ne-am gândit că aţi putea sta de vorbă cu el, să aflaţi adevărul.
