dispăruseră. Cu numai o jumătate de ceas în urmă fuseseră

acolo, iar acum peretele era gol. Aşa că a discutat cu Jim ce ar trebui să facă şi au hotărât că, la antecedentele lor cel mai bine ar fi să spele putina. Şi-au făcut deci bagajele şi au şters-o şi, neavând unde să meargă, au venit la mine. Iar acum sunt în căutarea unei noi slujbe, dar până vor găsi ceva, sunt bineveniţi sub acoperişul meu, căci, – ţi-am mai spus, îmi sunt vechi prieteni şi, spunându-ţi totul despre ei, sunt convins că n-o să le faci necazuri nici lor şi nici mie, fiindcă întotdeauna au fost de-o corectitudine exemplară cu doamna Arliss şi s-au purtat şi frumos cu ea.

— Aşa-i, spuse Rita posacă, parcă cuprinsă de regrete. Nu ne-am atins de nimic ce nu ne aparţinea. Ne-am hotărât să

fim corecţi şi-aşa am fost. Dar acum ni sa-ntâmplat porcăria asta. De ce, te-ntreb? Ce-am făcut ca să merităm una ca asta?

— De pildă, v-aţi luat tălpăşiţa, i-am răspuns. În condiţiile date, ar fi fost mult mai înţelept din partea voastră să

rămâneţi la faţa locului şi să anunţaţi chiar voi poliţia c-a fost săvârşit un furt.

Rita scutură din cap.

— Nu ştii nimic. De câte ori lipseşte ceva, servitorii sunt primii suspecţi. Iar în situaţia noastră, nimeni nu ne-ar fi crezut versiunea mai mult decât tine. Nici tu n-o crezi, nu?

— Ei bine, nu, am răspuns.

— Poftim, vezi? Nu, noi ne-am gândit că cel mai bine-i s-o tulim. Nu ne-am aşteptat să fim găsiţi aşa de repede. Dacă n-ar fi fost poanta cu Sir Oswald, nici prin gând nu ţi-ar fi dat să ne cauţi aici. Acum, bănuiesc că va trebui s-o ştergem de-aici, fiindcă nu putem înapoia miniaturile pe care nu le avem, şi tu o să mergi la poliţie şi asta ne va fi fatal.

— Numai că, totuşi, n-o să te duci, nu-i aşa? mă întrebă

Felix, trecându-şi iar braţul pe după umerii mei. Ştiu că nu crezi o iotă din ce-ţi spun eu dar nu văd ce motive ai avea sa nu-i crezi pe soţii Bodwell, care-s absolut nevinovaţi.

— Decât că-s o pereche de şantajişti lipsiţi de suflet, am răspuns eu. Auzi, să storci bani din moartea unui copil, ce poate fi mai josnic?

76

— V-am mai spus că nu-mi place acest cuvânt, mormăi Jim. E periculos să toi azvârliţi cu el în stânga şi-n dreapta.

Felix se-ntoarse către el.

— N-o mai ameninţa. Nu aşa trebuie să te porţi cu ea. E o fată simpatică, o să-ţi dai seama când o s-o cunoşti mai bine, şi cel mai înţelept lucru ar fi să apelezi la puterea ei de judecată. Convinge-o că n-are nicio dovadă cum că vreunul dintre noi ştie ceva despre dispariţia miniaturilor şi-atunci se va ţine de cuvânt şi nu ne va face greutăţi.

— Şi cum ai s-o convingi, când şi-a făcut deja o părere? – îl întrebă Rita.

— Gândindu-ne cine ar putea fi adevăratul făptaş, spuse Felix.

Rita râse batjocoritor.

— Putea fi oricine din familie. Toţi se omoară după bani şi au căpiat cu toţii când au aflat că bani n-au mai rămas. Iar Huddleston nu-i cu nimic mai prejos decât ceilalţi. A crezut c-o să pună mâna pe-o nevastă bogată. Singura pe care n-aş

bănui-o este Meg, E o copilă destul de cumsecade.

— N-am băgat de seamă ca Paul să se omoare după bani, am zis. Cred că se omoară doar după Meg.

— Ei, el e tânăr, îmi răspunse Rita, parcă încercând să

explice o ciudăţenie în comportamentul lui. Tinerii nu sunt realişti.

— Iar Meg se omoară numai după Huddleston – zise Felix –

, care se omoară după Imogen, care în viaţa ei nu s-a omorât după nimeni. E o poveste tristă.

— N-am zis că se omoară după ea, obiectă Rita. Am zis doar că şi-a băgat în cap că s-ar putea însura cu ea în clipa în care ea se va umple de bani. Dar cred că asta a căzut. Nu m-ar mira deloc.

— Crezi că tindeau spre căsătorie, dacă s-ar fi ales cu destui bani? o întrebă Felix.

— Sigur că da, răspunse ea. Ştii, ca servitoare îţi ajung la urechi tot felul de vorbe.

— Dar ce au toate astea de-a face cu miniaturile? – mi-am impus din nou punctul de vedere, conştientă că discuţia a fost intenţionat deviată de la subiect şi că, dacă o las să

77

continue aşa, îmi va fi din ce în ce mai greu s-o readuc pe făgaşul dorit.

— Păi nu-i clar? mă-ntrebă Felix. Ziceai că moştenitorul lor e Nigel, deci e greu de presupus că le-ar fi furat el, şi pe Paul nu-l crezi capabil de lăcomie, deşi bine-nţeles că nu poţi fi sigură de asta, dar ştii prea bine că Imogen e moartă după

bani. Am văzut asta deunăzi, când a venit la tine-n vizită.

Aşadar, să ne-nchipuim că Imogen, până la urmă, chiar vrea să se mărite şi ştie că fără bani n-o să-l pupe pe Huddleston.

Aşa că se-nfruntă din singurele bunuri de valoare existente în casă şi le ascunde undeva, până când se poate descotorosi de ele. Iar asta înseamnă că miniaturile mai sunt, probabil, în casă, şi dacă ai avea un mandat de percheziţie, ai da peste ele.

— Dacă între timp Huddleston n-a ajutat-o să le facă

dispărute, sugeră Jim. S-ar putea să lucreze mână-n mână.

În acest caz nu le veţi mai găsi.

M-am sculat de la masă.

— M-am săturat de-atâtea poveşti, le-am zis. Vorbiţi aiurea. Faceţi totul ca să mă-ncurcaţi. Dar dacă mâine dimineaţă miniaturile vor fi găsite ambalate frumuşel la uşa din faţă a doamnei Arliss, n-o să spun nimănui nimic din ce ştiu. Iar dacă nu vor fi acolo, mă voi duce la poliţie. Vorbesc serios. Acum mă duc acasă.

M-am strecurat pe lângă masă şi am pornit în căutarea unui taxi.

Am mâncat peşte cu cartofi prăjiţi la un bufet din gară, apoi am luat primul tren spre Allingford. În Londra, între clădiri înalte, nu observam furtuna care se punea la cale, dar în Allingford, când am ieşit din gară şi m-am îndreptat spre locul unde îmi parcasem maşina, o trombă de vânt aproape că m-a dat de-a dura. Îmi şfichiui ochii cu praf şi m-am trezit asaltată de bucăţi de ziare vechi ce zburau în devălmăşie pe drum.

Până am ajuns acasă, s-a făcut vreo zece şi jumătate.

Geamurile zăngăneau şi coşurile mugeau. Singurul copac din grădină, un mesteacăn înalt, zgrepţăna atât de straşnic acoperişul, încât m-am întrebat câte ţigle voi găsi pe jos a 78

doua zi. Cu toate astea, m-am dus la culcare aproape imediat. Aveam mintea înceţoşată din pricina oboselii şi nu-mi dădeau pace îndoielile în legătură cu ce-mi auziseră

urechile în seara aceea. Abia după ce m-am băgat în pat, cu senzaţia că-n câteva minute o să adorm, gândurile mi s-au limpezit brusc, lăsându-mă mai trează decât fusesem până şi în noaptea dinainte.

Gândul m-a purtat mai ales la Felix, făcându-mă să resimt deprimarea ce mă-ncerca ori de câte ori mă revedeam cu el.

De fiecare dată era aşa de tentant să dau crezare spuselor lui. Promitea atâta tihnă şi împăcare. Eram sigură că dacă