hai… intră.
— E-aici, în garaj, şi-atâta tot, spuse el. Când s-a prăbuşit copacul, Imogen mi-a zis s-o las aici şi n-am mai putut s-o iau. Ce s-a-ntâmplat, Virginia?
După ce a intrat şi am închis uşa în urma lui, Nigel apăru din salon şi-atunci mi-am zis că nu văd de ce nu i-ar da el, în locul meu, vestea cea proastă. El îşi asumă solemn această
răspundere, întinzând mâna, ceea ce pur şi simplu îl uimi pe Patrick, fiindcă se cunoşteau prea de mult ca să-şi dea mâna ori de câte ori se întâlneau. Strânse mâna lui Nigel, dar ridică
sprâncenele.
— S-a-ntâmplat ceva îngrozitor, Patrick – spuse Nigel în stilul lui anost, de parcă în realitate nimic nu l-ar fi putut speria pe lumea asta –, îmi vine atât de greu să-ţi spun, dar mi se pare corect să fii pregătit sufleteşte. Ştiu cât de mult ţineai la Imogen…
— Ce dracu’? – explodă Patrick şi, dându-l la o parte pe Nigel, intră în salon.
Poate era o dovadă de laşitate din partea noastră, însă am 87
rămas locului cu Nigel, uitându-ne unul la celălalt. Am tras cu urechea, dar din cameră nu răzbătea niciun zvon. În cele din umă, Patrick reapăru în uşă. Însufleţirea îi pierise, chipul bronzat îi era cuprins de paloare. Ochii negri i se împăienjeniseră de durere.
— Presupun că aţi chemat deja poliţia, zise el calm.
— Desigur, răspunse Nigel.
— Când aţi descoperit crima?
— Acum câteva minute. Virginia a venit la mine… în legătură cu miniaturile… am intrat în salon… Iar asta-mi aminteşte că miniaturile au reapărut. Ciudat, cum de nu mi-am dat seama până acum. Foarte curios, nu? Dar oricum, e un fleac în împrejurarea de faţă.
— Erau deja la locul lor când m-am întors aseară cu Imogen, zise Patrick. Am cinat împreună la Trandafirul şi Coroana, apoi am adus-o acasă cu maşina, am intrat şi am stat de vorbă, minunându-ne şi noi, cum şi când au fost puse la loc miniaturile. Chiar atunci s-a prăbuşit copacul şi n-am mai putut pleca cu maşina, aşa că Imogen mi-a spus s-o bag în garaj. De-asta am venit azi-dimineaţă…
Glasul îi pieri aidoma unui firicel de apă înghiţit de nisip.
Vorbise cu o monotonie atent controlată, dar cu mare concentrare, de parcă, sforţându-se să ne spună aceste lucruri relativ lipsite de importanţă, izbutea să alunge un gând apăsător.
— Ştiţi, aveam de gând să ne luăm. Am luat hotărârea asta aseară.
— Dragul meu, e-ngrozitor… îngrozitor. N-am cuvinte să-ţi spun cât de rău…
În acest moment Nigel avu un acces de tuse, aşa că nu-şi putu continua ideea, spre norocul lui, întrucât căsătoria era un subiect care-l făcea să se fâstâcească de fiecare dată când era adus în discuţie. Uneori lăsa să se-nţeleagă că vede-n ea o mare fericire, în chip misterios refuzată lui, iar alteori doar o preocupare demnă de nişte idioţi.
Nici eu nu mă descurcam mai grozav, rămăsesem şi eu cu gura căscată.
— Aşadar, eraţi aici, tu şi Imogen, când s-a prăbuşit 88
copacul – urmă Nigel după o clipă –, că am avut impresia că-s singur în casă? Ştiam că aţi ieşit să cinaţi în oraş, iar Paul şi Meg se duseseră la film împreună, aşa că n-am auzit pe nimeni intrând.
— Unde sunt acum Paul şi Meg? – am întrebat. Ştie cineva?
— S-au dus la cumpărături, îmi răspunse Nigel. Am luat micul dejun împreună, apoi au plecat în oraş, să cumpere ceva de-ale gurii şi mai ştiu eu ce. Cred că trebuie să apară şi ei dintr-o clipă-ntr-alta. Dar voi chiar eraţi aici când s-a prăbuşit copacul, Patrick? Nu v-am văzut.
— Noi nu te-am văzut pe tine, îi replică Patrick.
— Adevărul e că n-am ieşit din cameră, zise Nigel. Am văzut totul pe fereastră. Deja se-ntunecase, desigur… să tot fi fost vreo unsprezece fără un sfert… dar am văzut hăul care se căscase între copaci. Şi eram deja dezbrăcat, îmi pusesem halatul, aşa că nu prea merita să mai ies.
— Am ieşit eu cu Imogen, spuse Patrick. Şi am înţeles imediat că nu voi putea pleca cu maşina, aşa că, după cum v-am mai spus, am lăsat-o în garaj şi am plecat acasă pe jos.
N-a fost o plimbare tocmai plăcută. Ploaia încă nu se pornise, dar vântul sufla năprasnic.
Încercam să-mi limpezesc gândurile în legătură cu ceva care mi se părea important.
— Cu cât timp înainte de prăbuşirea copacului aţi ajuns acasă? – l-am întrebat pe Patrick.,
— A, nu cu mult, răspunse el. Cu vreo zece-cincisprezece minute mai devreme, cam aşa ceva. De ce? Are vreo importanţă?
Mi-am zis că se prea poate să aibă o importanţă deosebită, dar nu voiam să-i explic de ce anume.
— Şi eşti sigur c-aţi găsit miniaturile pe pereţi? – am întrebat.
— A, sigur că da, a fost primul lucru pe care l-am observat de cum am intrat în cameră. Îţi închipui că aveam noi altei chestii de discutat, dar treaba asta ni s-a părut atât de extraordinară, încât am înlemnit şi am făcut ochii cât cepele.
— Şi asta se-ntâmpla în jur de zece şi jumătate?
89
Patrick se încruntă şi mă privi atent.
— La ce te gândeşti, Virginia?
Mă gândeam la faptul că dacă miniaturile au fost puse la locul lor de către soţii Bodwell, aceştia trebuie să se fi mişcat extrem de rapid după ce i-am lăsat în cârciumă la Waggoners, ca să le poată agăţa în salon până la ora zece şi jumătate.
Dar nu era imposibil. Ajunsesem acasă pe la vreo zece şi jumătate, întorcându-mă de la Londra cu trenul, dar zăbovisem o bucată de vreme în Gara Paddington, până
mâncasem peştele şi cartofii prăjiţi. Dacă soţii Bodwell nu stătuseră pe gânduri după plecarea mea şi merseseră rapid cu maşina, teoretic ar fi putut atârna tablourile pe pereţi până să apară Imogen şi Patrick. Ar fi putut străbate cea mai mare parte a distanţei pe autostrada M4, fiind nevoiţi să
meargă mai încet doar pe şoseaua îngustă, cu serpentine, care începea la patru mile de Allingford.
Pentru ei intrarea-n casă n-ar fi fost o problema. Probabil că mai aveau cheile de la casă, iar Nigel lăsase uşa din faţă
nezăvorâtă. Şi, mi-am zis eu, probabil că abia au apucat să
agaţe miniaturile la loc, când Imogen şi Patrick au intrat pe uşa din faţă, aşa că s-au strecurat din salon în grădină pe uşa cu geam, lăsând-o, fireşte, nezăvorâtă.
Bine-nţeles că-şi vor fi lăsat maşina pe şosea, fiindcă
apropiindu-se cu maşina de casă, ar fi riscat să atragă
atenţia asupra lor, astfel încât chiar dacă au zăbovit dintr-un motiv sau altul, n-au fost prinşi în cursă de copacul prăbuşit. Iar Imogen şi Patrick, trecând pe lângă maşina lor înainte de a coti pe alee, nu i-au dat atenţie.
— La ce te gândeşti? – îşi repetă Patrick întrebarea, de data aceasta supărat şi, în acelaşi timp, suspicios. Ce-i tot dai înainte cu nenorocitele alea de miniaturi, când Imogen…
O, Doamne, Imogen!
